Am slăbit două kilograme dar cică e normal să slăbești după un maraton.
Am fost 3 zile voluntar Nuca la un maraton de sterilizări gratuite. Trebuie să vă povestesc experiența mea.
În Cluj, primul nume auzit când întrebi de asociații pentru protejarea animalelor e Nuca. Sunt multe dar cam ăsta e numele pe care îl auzi ca răspuns de la toată lumea, fie că întrebi despre sterilizări, despre adopții, despre 2%, evenimente de socializare cu animale, maratoane de sterilizări gratuite sau despre sfaturi în problemele ce țin de animale.
Am început să urmăresc oamenii care sunt foster Nuca și să le citesc poveștile cu final fericit. Implicare 0 (zero) din partea mea dar mă bucuram în fața monitorului.
La bloc aveam doi căței preferați pe care îi hrăneam de câte ori ieșeam și le purtam de grijă. M-am îngrijorat tare când au dispărut de lângă bloc. Pe unul l-am descoperit spălat, pieptănat și fericit, plimbat în lesă de un voluntar Nuca care ne-a zis că pleacă spre adopție. L-am văzut în poze și mi-am amintit cum astă iarnă îl găseam nins și cu țurțuri pe blană când îi duceam supă caldă. Implicare 0 din partea mea pentru fericirea lui de-acuma. Pe a doua cățelușă am căutat-o mult, am întrebat vecinii, am întrebat pe grupuri de Facebook și am luat toate pozele la rând de la ecarisaj. Mi-au ajuns povești la urechi că ar fi fost otrăvită, că a ridicat-o ecarisajul din altă localitate și multe alte povești urâte. Am descoperit-o după două luni în foster Nuca, grăsuță și fericită alături de alt cățel într-o curte cu flori. Implicare 0 din partea mea pentru fericirea ei de-acuma.
Săptămâna trecută am văzut anunțul pe Facebook că Nuca are nevoie de voluntari pentru un maraton de sterilizări în Cojocna (o comună la 25Km de Cluj-Napoca) și era al treilea maraton care îmi ajunsese în fața ochilor și pe care îl aplaudam în fața monitorului. Implicare 0 din partea mea. Am aplaudat și am scrolat mai departe.
Cam ăsta era backgroundul pe care îl aveam “despre și cu” Nuca când o prietenă mi-a dat link cu anunțul de voluntariat și mi-a zis scurt: “eu le-am trimis mesaj, tu nu mergi?”. Mi-a luat două minute să scriu mail și să-i anunț că mă duc să-i ajut fără să am habar ce presupune asta.
Am fost 3 zile să-i ajut. În prima zi doar am pregătit locul (clădirea) și ne-au instruit ce avem de făcut. Au răspuns la întrebările noastre și au avut răbdare. Mi-a fost teamă că am să cedez psihic, că am să plâng o dată la două ore, că am să mă ascund într-un colț și am să tremur în loc să ajut.
Nu pot să vă explic cum muncesc oamenii ăia. În două zile mi-au trecut prin fața ochilor mai bine de 200 de animale, majoritatea câini dar și pisici și chiar și-un pui de căprioară rănit, din care jumate cred că mi-au trecut și prin brațe. În trei zile am văzut 4 medici veterinari de la Romania Animal Rescue, asistenți, studenți la medicină veterinară și mulți voluntari muncind de dimineață până seara, mângâind, controlând, operând, tunzând și pieptănând, hrănind, înregistrând, verificând de microcip, curățând, pupând, explicând sau iubind.
Nu știu cum a fost la alte maratoane dar aici autoritățile locale nu s-au implicat deloc. Implicarea însemnând acces la apă curentă sau sprijin în promovarea acțiunii. Totul a fost făcut de Nuca prin membri și voluntari. Mers pe teren și vorbit cu oamenii despre ce avea să se întâmple în weekend, convins oamenii (chiar dacă e obligatorie sterilizarea câinilor și le era oferită gratuit, culmea, oamenii trebuie convinși), luați cățeii din satele din jur și aduși la locul unde erau organizate secțiunile – înregistrarea cățeilor, pre-op, operator, post-op (recuperare) și-apoi eliberarea în brațele stăpânului sau în curte (adică duși înapoi). Cred că am făcut câte ceva peste tot. N-am fost pe teren și nu am operat (!) dar am pus căței anesteziați pe masă, am pieptănat, am mângâiat, am controlat, am hrănit, am plimbat căței, am curățat cuști și, cel mai rewarding, am predat căței în brațele stăpânilor iubitori pentru că au fost și stăpâni iubitori și responsabili care au stat cu noi acolo și-au așteptat, unii ne-au adus sucuri reci și ne-au mulțumit cu toată sinceritatea, li se lumina fața când ieșeam și le ziceam că a stat cuminte la injecție, că s-a trezit din anestezie și e vesel și că imediat le-aduc odorul.
În a doua zi de maraton deja eram obișnuită cu ordinea și persoanele, cu doctorii și cățeii de toate dimensiunile, culorile și gradele de alintare sau agresivitate (căței ținuți în lanț și fără pic de interacțiune cu oamenii). Am plâns o singură dată la un cățel mai agitat. M-am ascuns în post-op lângă cuștile pisicilor încă adormite și-am stat să-mi revin. Mi-am revenit și până am plecat acasă am tot stat cu ochii pe cățelul ăla. Mic, tuns și grăsuț dar extrem de agitat când a intrat în pre-op și cuminte și liniștit mai apoi. Da, asta mi s-a părut mie cel mai grav, un cățel foarte agitat și speriat. Și singura chestie care m-a făcut să plâng. În rest, toți cățeii păreau mai fericiți când ieșeau pe ușa clădirii în care mișunam noi.
Când am plecat acasă duminică seară mai rămăseseră căței în supraveghere peste noapte dar toți erau voioși și alintați. Mai trist e că unii nu s-ar mai fi dat plecați de lângă oamenii care i-au alintat și hrănit în astea două zile.
Am văzut căței slabi și fricoși, căței cu blană încâlcită, căței cu lanț legat cu sârmă la gât. Au fost mângâiați, alintați, pieptanati și tunși, și le-au fost înlocuite lanțurile cu zgărzi comode (+ sterilizați). Am văzut ‘oameni’ aducându-ne pisică la sterilizat în sac legat strâns la gură de a trebuit să-l tăiem că să scoatem animalul din el. Am văzut ciobani aducându-ne câinii la sterilizat, câini imenși și frumoși, se vedea că erau iubiți și apreciați.
Eu am ajuns acasă ruptă după două zile de foc. Oricât de determinată eram să muncesc cu toată forță mea pentru bunăstarea animalelor, stilul de viață comod și liniștit își spune cuvântul. Am amețit, m-am ținut de pereți, am luat pauze și mă dor și-acuma călcâiele dar zâmbesc mândră pentru că știu că am dat cât am putut din mine. Implicare totală. Și mă gândesc la oamenii pe care i-am văzut că au muncit de două ori mai mult ca mine. M-am minunat că încă munceau când eu am hotărât că-s extenuată și plec acasă după două zile.
Și-am să mai zic un singur lucru trist: la întrebarea unde-i cea mai gravă situație în România (referitor la înmulțirea necontrolată a câinilor) s-a răspuns: Galați și Brăila. Am oftat. Cât am locuit în Galați nu m-am dus niciodată voluntar. De ce naiba, nu??!
Acuma îs acasă. Am terminat primul meu maraton. Oamenii implicați încă muncesc, strâng, predau ultimii căței, cară tot arsenalul înapoi și completează ultimele carnețele. Eu îmi strâng în brațe animalele mele de-acasă și le pup în bot. Încerc să le explic că ele m-au trimis acolo.
Like this:
Like Loading...