Am primit o leapşa antică şi oleacă mov de la Mihaela, despre obiecte pe care mi-aş dori să le găsesc/admir/cumpăr dintr-un anticariat.

    Îmi plac lucrurile vechi şi încărcate de istorie, sunt o colecţionară de diverse obiecte şi am adunat în timp din familie sau din anticariate multe lucruri vechi şi frumoase, am moştenit pasiuni odată cu întregi colecţii de antiques şi cred că aş pierde ore întregi plimbându-mă prin antiques stores.
    Din familie am moştenit bijuterii frumoase, nu foarte valoroase dar vechi şi pe care le port cu drag cu gândul că bunica mea le-a purtat la un bal sau ‘o mama’ (e un apelativ la mine în familie pentru femeile/mătuşile mai bătrâne decât bunica mea, nu ştiu dacă se foloseşte sau e inventat la noi în familie “o mama” cu accent pe ultimul a) le-a primit cadou comandat special pentru ea. Am un tablou cu nud pictat pe catifea, am ceas de perete cu cuc şi contragreutăţi, am cutiuţe de lemn mai vechi decât triplul vârstei mele şi sticluţele cu dopuri de sticlă în care bunicii mei, orăşeni, îşi puneau flori la macerat în alcool să facă parfum fin.
   Am crescut într-o casă veche cu etaj şi pod, cu pian şi bibliotecă mare, cu poveşti şi istorie de casă boierească care avea camere pentru servitoare şi pârghii de sârmă pentru chemarea lor cu clopoţei.

    Am colecţii de plăci de vinil, colecţii de şerveţele (inscripţionate de la restaurante vestite în anii 70 sau 80), brichete vechi şi vederi, timbre şi bacnote. Astea sunt colecţiile de lucruri nefolositoare (mai puţin vinilurile), pe care le strâng doar de drag.

   Dintr-un anticariat mi-aş dori să-mi pot permite şi cumpăra un patefon funcţional sau gramofon. Nu ştiu exact diferenţa dar voi ştiţi la ce mă refer. Şi, binenteles, la fel ca Mihaela, un samovar care să împrăştie aburi de ceai aromat. Şi nu în ultimul rând, dar la fel de costisitor cred, un apothecary cabinet, un dulap cu multe multe sertare care să mă facă să gândesc ce s-a depozitat de-a lungul timpului în ele, să aibă urme în interior de la folositul sertarelor, să aibă unele sertare mirosind a carmol sau medicamente şi altele a flori de câmp uscate. Astea ar fi pe lângă ediţii vechi ale romanelor preferate, mai multe plăci de vinil, stilouri cu peniţă şi fără rezervor, pe care le bagi des în cerneală (să nu va spun de suportul de lemn pentru stilou, călimară şi sugativă-ştampilă pe care îl am)…

   Această minunată temă de articol, plecată de la o Doamnă anticar, evident, şi ajunsă la mine de la Mihaela, via Pinocchio se ia după bunul plac de aici.

De la Daniel citire: Vreau să arătaţi ce font vă place vouă cel mai mult – pentru care aveţi o oarecare predilecţie în a-l folosi, sau vi se pare că vă reprezintă. Deci, toată şmecheria asta constă în următorul lucru: faceţi în orice program (Photoshop, Corel, Illustrator, Paint, puteţi să şi fotografiaţi o foaie de hârtie, dacă nu vă pricepeţi la nimic din toate astea atunci aveţi mână liberă să vă alegeţi orice modalitate vreţi) o imagine de dimensiunile 800×600 , ca să încapă pe toate ecranele, în care să apară textul “Mie îmi place” urmat de numele fontului pe care l-aţi ales, şi urcaţi-o pe blog, având grijă să daţi leapşa mai departe la cât de mulţi oameni puteţi. Fiţi liberi să faceţi ce vreţi pe fundal, aveţi libertatea de a experimenta, lăsaţi-vă imaginaţia să lucreze!

Richie, S si ANM, laudaţi-vă cu fontul preferat, vă rog frumos…  cum bine spune initiatorul: …dovada clară că unii au prea mult timp liber…

    Alex Moldovan întreabă. Cred ca din curiozitate şi din placerea de a citi  propriile motive in raspunsurile noastre.

   Acum vreo trei ani în urmă s-a întâmplat. Citeam bloguri multe, aveam mail de la Google şi foloseam şi Picasa Web Albums. Ei, de la accesările astea zilnice era doar un pas să ajung la un moment dat în pagina Blogger-ului unde scrie de câteva ori mare şi cu portocaliu Creaţi-vă un blog gratuit. Şi m-am jucat. Habar nu aveam ce fac. Dovadă linkul blogului meu, care e imposibil de reţinut, noroc că, Google e finuţ şi mă afişează prima la câteva din căutările potrivite blogului meu. Şi mult timp n-am avut contact pe pagină, n-avea search şi multe alte chestiuni utile şi friendly. Atunci nu era cool şi trendy sa ai blog.  Acuma e. Şi îmi place sentimentul. Discuţie reală care mi-a dat stare de bine: “Cine e Liz? Uite blogul ei, citeşte, asa e viaţa ei!” recomandare făcută de cineva care nu mă are la suflet. Oricum mi-a sunat frumos.
 Nu-mi pare rău. Îmi pare bine.
 Cred că la un moment dat fiecare bloger ajunge la concluzia că trebuie să răspundă la întrebările astea. Poate ca un disclaimer sau poate ca o explicaţie sau cine ştie cum sătul de-atâtea denigrări şi înjurături primite. Am blog. Sunt bloger. Am un blog personal ceea ce înseamnă că, pe lângă faptul că sunt cel mai aproape de definiţia şi destinaţia unei astfel de unelte cum a fost ea iniţial concepută, scriu diverse articole, cu subiect sau fără, cu interes general sau fără, cu şi despre mine, cu şi despre cine vreau şi simt eu să scriu. Nu am target. (sic!) Nu am limite (poate de bun simţ şi poate limitele mele de interes personal ca să zic aşa). Acesta este blogul meu personal, este ziarul meu gratuit despre nimic cu răspândire de la mică la foarte mică, este o fiţuică mâzgălită după bunul meu plac lipită pe-un stâlp undeva mult deasupra nivelului ochilor că să fiu sigură că dacă chiar vrei să o citeşti trebuie să faci puţin efort şi nu îţi bag cu forţa aberaţiile în retina tocmai din acest motiv. Îmi place ideea de a avea blog, îmi place ideea de a scrie pe blog, îmi place ideea că cineva citeşte ce am scris. Nu urmăresc ceva anume având un blog. Scriu constant undeva la mijloc între ce-i considerat rar şi des. Nu sunt coerentă în subiecte şi taguri şi nici nu cred că aş putea fi. Nu ştiu foarte multe despre fenomen în sine dar învăţ pe parcurs. Îmi place ideea de a-ţi face publice gândurile şi ideile, binenteles cele pe care simţi că vrei să le faci publice. Majoritatea blogurilor care le citesc sunt bloguri personale deşi şi încadrarea asta este vagă. Şi preferinţa de răsfoire e doar e o chestiune de gust în a alege blogurile pe care le citeşti.
 Sunt inofensivă de felul meu. Şi-mi place blogul meu frustrat. Zâmbet.

Dezordine bizară în gânduri. Haos total în lucruri. Amestec infinit de informaţii noi. Declar starea de necesitate. 
 Se-anunţă luni ciudate ce trebuie tratate cu linişte, calm şi doze mari de-odihnă. Alunec zdruncinat pe gheaţă spre destinaţii incerte, adorm minute-n şir în braţele tale şi visez agitat că poziţia ta e incomodă. 
 O zi din viaţa mea (atinselea de la Lord D’If) începe devreme şi cald rostogolindu-mă somnoros în braţele tale în încercări copilăreşti de a lungi dimineaţa în universul pilotei ce miroase a tine. Drumul spre oriunde începe întotdeauna cu mine mirându-mă că tu încui  uşa doar o dată şi eu de două ori. Prima cafea o beau oriunde ajung. În dimineţile de weekend când dorm până târziu o beau acasă răsfoind bloguri. Fac toată ziua diverse şi niciodată ce trebuie făcut sau ce-mi propun. Închei aproape la fel ziua cu episoade din Californication, House sau Friends mâncând un grep, o portocală sau astăzi pentru prima oară, un pomelo. Şi pe liniile astea obişnuite ale zilei se ţes diverse întâmplări plăcute cum sunt plimbări cu sania, dupamieze în mansardă la Geenie delectându-mă cu băuturi bune, bătăi cu zăpada, nopţi târzii cu jocuri de mim sau canastă, seri împletind brăţări de aţă, momente exersând doruri. Hrănesc peruşi, motan mare şi nerecunoscător sau schimb apa în acvariul clipocitor. Iubesc, plâng şi visez. Scriu pe blog.