Am zâmbit la gândul că a primit crenguţa de vâsc şi-apoi m-am întristat la certitudinea că nu. A trecut. Am vrut să-mi beau cafeaua cu cineva să mă energizeze. Am trimis trei mesaje şi-am primit un singur răspuns. Crunt. Am ascultat liniştită cum două reţele de telefonie mă convingeau că persoana de care am nevoie în momentul ăla este indisponibilă momentan penrtu mine. Crunt. Ţi-am dat câştig de cauză ţie deşi te-am alungat după Crăciun. Mi-ai amintit blând că un glob de-al tău încă atârnă în bradul meu şi un glob de-al meu atârnă-n bradul tău. E timpul să strângem brazii şi ornamentele. M-ai plimbat de câteva ori dus întors pe aceeaşi alee a parcului din mazepa. Prima oară mi-ai spus “hai să pretindem că suntem doi bătrânei ieşiţi să cumpere ziare!” Şi-am mers tăcuţi şi aplecaţi, la braţ, numărând mărunţi în mănuşi fără degete. Am zâmbit. “Hai acuma să fim un cuplu trecut de prima tinereţe, plimbându-şi căciulile de astrahan!” Şi-am mers simulând sacoşe galbene de billa şi aer sobru. “Hai să pretindem că eu sunt Oana şi tu eşti cine vrei să fie lângă tine” mi-ai zis şi ţi-a părut rău. Şi-atunci am tremurat şi tu ai ştiut că eram exact persoana de care îţi era teamă că aş fi. Mi-ai acoperit mâinile cu ale tale cum fac copii când se roagă şi mi-ai sărutat vârful nasului. “Pe deocamdată!” Şi-ai plecat. Şi deodată nu a mai fost crunt. A fost doar frig.