De fiecare dată când mă apropii de mare emoţia creşte… de fiecare dată luciul primului lac îmi dă fiori… nerăbdarea mă face să mă ridic mai mult în scaunul maşinii căutând printre vile şi blocuri marea, blestemând în gând terenul mai înalt de lângă şosea şi construcţiile mari şi numeroase de pe mal…
Şi în sfârşit se vede… se simte… marea la fel de frumoasă oricând ai ajunge la ea… chiar de e dimineaţă şi soarele o face argintie, chiar de e seară şi pare mai neagră decât numele ei…
Şi lumea se schimbă, universul se transformă şi sufletul ţi se topeşte. Ai plecat din oraş un om cu dor de mare şi ai ajuns acolo o fiinţă a mării, a nisipului, a scoicilor, a meduzelor, a algelor şi a valurilor.
Şi pentru că marea m-a ţinut minte mi-a arătat valuri nu atât de mari încât să fie periculoase dar destul de mari să fie fun de innotat prin ele, vânt nu atât de tare să-ţi zboare cartea din mână dar destul de tare să fluture încet umbrela şi bronzul să ajungă peste tot, nori nu atât de numeroşi încât să ţi se facă dor de soare dar destul cât să le mulţumeşti pentru răcoare, ploaie de dimineaţă nu atât de lungă încât să-ţi strice vremea de plajă dar racoroasă cât să-ţi spele cortul şi maşină înainte de plecare…
Şi am văzut la mare oameni frumoşi ţinându-se de mână şi confundându-şi bronzul, femei frumoase innotand cu bucurie nu ferindu-se preţioase de stropii de apa sărată, copii mici cu lopăţele şi plângând că mai vor în apă deşi dinţii le clănţăneau de frig…