Mă simt epuizată fără motiv. Respir greu de parcă port pe umeri toate problemele lumii. 
   Simt fizic toamnă asta cum înaintează. Mă gândesc de două ori în ce zi suntem. Tresar nervos noaptea. Stoarsă, zdrobită, vlăguită. 
   Bateriile îmi bipăie cronic a moarte iminentă. Răceli ciudate îmi dau târcoale amestecate cu gânduri negre. 
   Remediul este simplu, ştiut şi sigur. Din milioane de încercări de vindecare ce par clişee repetate absurd unul singur poate da rezultate. Nu femei frumoase şi moi întinse leneş pe canapeaua mea roşie, nu seri târzii de una singură privind globul meu de hârtie, nu lapte cald sau paracetamol, nu pisic mare şi agitat de-a mea întoarcere acasă, nu carte plină de psihanaliză prea greu de urmărit în a mea stare, nu linişte, nu muzică.
 Privirea ta ce nu caută să mă înţeleagă ci doar m-acceptă, braţul tău cald ce-mi permite o-ncolacire timidă, aer parfumat respirat cu greu prin buzele mele lipite de gâtul tău, zâmbet calm ce pare să oprească timpul în loc şi-un te iubesc. Mai are rost să-ţi spun cât îmi lipseşti?