Ce-ar fi într-o dimineaţă ceţoasă să conduc până la Bucureşti, să primesc mesajul frumos de la Dina “Pot.” şi să mă plimbe de braţ o oră jumate în ploaia şi frigul dimineţii că să mă facă să mă gândesc la dragoste şi oameni frumoşi? Şi-apoi să mergem în cea mai urâtă cafenea (doar din încercarea de a fi cea mai frumoasă) cu cele mai nesatisfăcătoare cafele şi clătite. Şi să conduc, apoi, obosită dar zâmbind tot drumul până la Galaţi? Ce-ar fi? Fost.

 

 

 Zile agitate şi oameni răi. Mă relaxez mutând obiecte în spaţiul vital. Înrămez fotografii şi cad în amintiri frumoase. Mi-e dor de tine, de dragoste-alintată şi de răsfăţ. Noaptea târziu neg amintirile urâte. Le resping ca şi cum nu ar fi ale mele. Citesc bloguri şi beau nectar de portocale roşii de Sicilia direct din cutie. Am nevoie de zile fără planuri de viitor. De zile eu cu mine şi-atât. Am nevoie de zile în care nimeni să nu aibă nevoie de mine. 

 

 Eu am un pod. Şi o mansardă. În casa unde am crescut. Şi, da, e ca în cărţi sau filme. Mansarda da pe-afară de amintiri şi pisici. Sunt zile, sau erau, când m-aşezam turceşte şi luam cutiile la rând să-mi vindec realitatea cu amintirile mele, ale alor mei sau ale cine ştie cui, care a depozitat în podul ăla imens diverse. Miroase a vechi şi plin de praf. Exact cum şi cât trebuie. Şi azi m-a vindecat. 

 

 Câteva zile pline şi-agitate mă mai aşteaptă, apoi concursuri şi priviri urâte  şi zâmbetele cele mai frumoase. Un pic de stres şi reorganizare, un punct banal şi o declaraţie nerostită. Şi-mi iau vacanţa sufletului meu. Acasă. Lenevind în cearşafuri parfumate ce le privesc acum întinse la uscat.