Octombrie 2007 nu era timpul potrivit pentru mine. Şi, da, m-a luat pe nepregătite. Era doar timpul. Planuri altruiste şi clişee au fost mototolite şi aruncate la coş. Filme de groază cu sticle de gin şi mormane de pastile au fost respinse. Lamazze a funcţionat atunci. M-am scuturat şi m-am ridicat în picioare. Ca supereroii din filmele holiudiene. Cu muzică de fundal cu tot. Universul meu se prăbuşise şi îmi doream un univers nou şi plin cu tot ce îmi fusese refuzat, renegat, interzis, furat sau sacrificat.

Trăieşti degeaba fără muzică şi cărţi. Trăieşti degeaba fără dragoste nebună. Prietenul cel mai bun şi omul de care eşti îndrăgostită nu sunt compatibili. Distanţa perfectă sau preferata unul de celălalt şi-o vor găsi singuri exact că doi magneţi cu-acelaşi pol (tu) sau două feline clipind somnoroase în aceeaşi încăpere. Echilibru dorit doar cât să-ţi dea timp şi putere de exagerări şi extreme. Intelectuali corporatişti, crize, economie, rate, ipoteci şi pensie? Acceptate undeva că bază dar nu ca viaţă de zi cu zi.
Azi mă bucur că dacă-s supărată cuiva îi păsa şi mă sărută părinteşte pe frunte. Altcineva sau acelaşi mă-nvata să ascult muzică bună. Sau poate doar mă bucur că are cine să îmi cânte la chitară melodii ce mă răscolesc. Mă bucur că are cine să mă sune dimineaţa când mă relaxez în baia cu spumă şi să îmi spună : Liz, te-am sunat să îţi dau marea la telefon! Sau ochi copilăroşi ce mă privesc cu teamă complicată şi-mi dau probe prea grele pentru o braţară de ată înnodată. Sau buze feminine moi ce ştiu să fure sărutări în grabă mă bucură la fel de tare. Nu cer, nu trag de nimeni şi nu am să insist. E timpul să primesc.