Am să îţi spun că ştiu cum doare. Şi cât. Am să încerc să îţi explic că dragostea nu trece de la voodoo. Şi nici nu moare în trei zile. Apoi exasperată am să mă repet. Am fost şi sunt acolo unde-am vrut şi vreau. Întotdeauna. Decizia să nu, să da a fost a mea (apar/dispar/va însoţesc/vorbesc). Deciziile mele sunt pentru mine şi mă privesc. Puterea ce mi-o presupune o lume cam bizară am să o neg. Deşi nici măcar nu-i edificatoare în situaţia de faţă. N-aş ţine/convinge/mitui/forţa un om să mă iubească.  Sunt destul de mândră să cred că felul meu de-a fi e el iubibil fără ajutoare mistice şi creieri terci.  Mai ştiu că n-am făcut rău până acum nimănui şi slabe stări de tremur vinovat le pot înlătura uşor cu-o declaraţie publică şi neînţeleasă. Cine a avut curajul, bunul simţ sau pur şi simplu intenţia de a avea un răspuns de la mine m-a întrebat. Şi a primit răspunsul şi respectul meu. Ştiu cine sunt şi sunt mândră de mine. Ştiu ce oameni atrag în jurul meu şi sunt mândră de fiecare în parte. Avantajul meu e că deja am învăţat din multe despărţiri că starea de iubită sau starea de prietenă foarte bună sunt temporare. Şi ştiu din start. Nu-nseamna că nu trăiesc la maxim fiecare moment. Chiar poate mai exagerat acceptându-i un final iminent. Dar pot să experimentez o stare nouă şi-un mod anume de-a comunica c-un suflet. Şi am voie să-i dau statutul de permanent pentru că nu are antecedent. Şi pot să cred convinsă că nu o să se termine. (e doar un artificiu născocit de mintea mea bolnavă pentru a exagera până şi speranţa sau optimismul).
 Interpretabil tot, dar cu un singur scop.  Fericirea lui. Care fericire, care el, cand? Acum, in cele cateva luni ramase. Cele mai importante cateva luni.

 Un prag, o treaptă sau o experienţă frumoasa?  O stare, o parere?

(drawings )
Te-ai gândit măcar o secundă că poate nu-s eu şi e alta? O alta decât tine sau decât mine?