I don’t wanna be your whole world, just your favorite part…

 N-am avut cum să-i explic că degeaba vrea în vârful muntelui cu elicopterul. Traseul e obositor, dureros dar merită. I never said it would be easy, I only said it would be worth it. Şi-apoi mai contează şi de ce vrei în vârful muntelui, şi pentru ce şi cu cine. Şi mai contează că nu te-am crezut în stare. I know… buzzkiller… 
  
 Dacă lăsăm lucrurile să se întâmple natural, dacă nu ne încăpăţânam să le facem să ni se întâmple mai ales când simtim, mai ales când am crescut şi-ar trebui să fim mai siguri pe ce simţim, e ca şi cum am crede în destin şi-am aştepta calm într-un beci, să ne găsească viaţa perfectă, omul perfect şi dragostea perfectă. Nu-i de forţat, e de trăit, luptat, iubit, exagerat şi intensificat. Zâmbesc. E de trăit.  
  
 Ridic din umeri şi fac un pas în spate. Dacă sunt atât de sigură că va da greş, spune că va da… Prove me wrong! Am stat aici/acolo să-mi arăţi, să-mi arate, să-mi arătaţi. Şansă după şansă călcată în picioare cu sclipire egoistă. Copii. Eu nu vreau să fiu copil. Eu vreau să fiu om tânăr, exact la vârsta la care pot face orice. La vârsta la care iubeşti cu toată fiinţa, trăieşti zilele în aceeaşi măsură cu nopţile, ţinutul de mână şi primul sărut sunt pe aceeaşi treaptă cu prima îmbrăţişare skin on skin, castelele de nisip şi fugăritul în parc sunt pe aceeaşi treaptă cu hârjoneală din aşternuturi  şi muşcăturile pe gât, surpriza cu mâinile la ochi e pe aceeaşi treaptă cu senzaţia unui sărut fierbinte şi ud pe ceafă, alintăturile cu diminutive sunt pe aceeaşi treaptă cu geamătul şi numele ţipat din pat. Nu pot şi nu vreau să trăiesc pe jumătate şi nici n-am să amestec plăcerile. N-am să le neg, n-am să le aştept sau să nu le recunosc valoarea. Am să le caut, trăiesc pentru şi-am să  le fac parte din mine. Zâmbesc şi ridic din umeri. Om mare şi copil. Niciodată doar unul ci de-amândouă în doze perfecte. Pentru că nu ai cum să ceri senzaţii de om mare în gesturi de copil. Doar invers. Doar senzaţii de copil în gesturi de om mare. N-ai cum să primeşti promisiuni de om mare şi să aştepţi să-ţi fie respectate într-o joacă de copii la fel cum dacă pretinzi comportament de om mare şi primeşti joacă, poţi şi ai dreptul să spui stop.  
 — 
 Mi-ai publicat mailul??? Nu, doar am pretins că l-ai scris. 
 —  
 Mi-e dor de omul cu care am crezut şi vrut să îmi împart viaţa. Cu care am încercat. Mi-e atât de dor că am momente în care uit de ce am plecat şi încep să mă îndoiesc că am încercat destul.  
 — 
 Ieri două femei mi-au spus spontan şi naiv: te iubesc. Era o vreme când pluteam la vorbele astea. Acuma au sunat cu ecou şi mă urăsc pentru asta. Aşa cum o a treia femeie mă dispreţuieşte.  
 — 
 Dulapul meu e plin de scheleţi. Unii ies din când în când purtând prinsă-n regrete umbra câte unui bărbat iubit şi părăsit. De mine. Ies doar să probeze o pereche de jeanşi vechi, poate un tricou rupt cu Nirvana, poate un inel dăruit mie sau să zăngăne o pereche de cercei ce mi i-a luat cadou de un crăciun uitat. Alteori par reali sau poate sunt, sunând de 1 aprilie, zâmbind sprijiniţi de barul înalt al unei cafenele sau încrucişându-şi drumul cu mine când se întorc de la un job solicitant, pe jos, acasă. Aceeaşi casă.  

Clişeu. Când doare, lumea nu se opreşte în loc. Când o dăm în bară rău de tot, lumea nu se opreşte în loc. Când pierdem, lumea nu se opreşte în loc. Când iubim, lumea nu ţine pasul. Clişeu. 
  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 + ten =