Am fost trasă de urechi că postările mele nu mai sunt în detalii siropoase ci doar lungi dar rare liste de multe evenimente trăite și am fost nevoită să dau trist din cap a aprobare. Cred că mă ascund cumva.
Mă încearcă o neîncredere totală în oameni și o lipsă de comunicare la un alt nivel probabil. Mă autocenzurez aiurea și-mi pun limite convenționale. Nu-i bine. Dar per total, mie mi-e oarecum bine.
Frigul te face să te împăturești mototolit, tu în tine, și să-ți suprapui toate gândurile unele peste altele până se-amestecă uniform.
Observ cu plăcere un val de optimism în oameni pe care-i știam destul de resemnați și negativiști dar mi-e groază când bănuiesc lumini stinse în priviri ce le știam puternice și strălucitoare. Mă simt pe deplin răzbunată de timp și cum demonstrează calm că direcția mea e bună. Mie și lor, celor care au vociferat aiurea că n-ar fi sau doar i-au crezut pe unii mânați de o invidie bizară sau o frustrare răutăcioasă. Poate de asta, din afară, eu par că nu lupt. Lupt dar nu să demonstrez ci ca să trăiesc.
Nu mai știu să dau din mine la fel de mult cum dădeam în trecut. Nu mai știu să vorbesc și câteodată nu mai vreau. Mi-am ridicat neintenționat un zid de care trec doar zâmbetele superficiale și discuțiile generale și vesele. Toată grija, dragostea și schimbul de gânduri complicate și personale rămân la adăpost și-mi fac viața moale și caldă.
Mi-e dor de împărțit și împărtășit, de indignat și sprijinit, de a fi susținută și de a schimba priviri aprobatoare, de tocat mărunt depresii și de exagerat fericiri cu râs zgomotos și multiplicat. Acum doar adun, netezesc și odihnesc gânduri, organizez fericirile și-mi conștientizez mulțumirea mult prea real. Cred că-i doar un pas până la atitudinea aia acră și atotștiutoare care nu sfătuiește dar judecă gratuit în gând. Să-mi dea cineva o palmă dacă se întâmplă!
Așa că, dintr-o teamă de a fi prost înțeleasă sau doar să mă feresc de oboseala aia rece dată de oameni în care nu reușești să plantezi decât semne de întrebare deși ei trag de tine să le dai o bucată de suflet/creier pe promisiunea că oricum deja te iubesc/prețuiesc, mă lăfăi confortabil în sigurele ființe (bipede sau patrupede) care au demonstrat de-a lungul timpului (îndelungat chiar) că mă înțeleg sau acceptă sau pur și simplu nu le pasă în mod deosebit de modul bizar cum sunt eu construită pe interior, singurele ființe care și-au dat seama că eu chiar fac doar bine, mult și intenționat. Sic!
Și Killpop. Pentru toate femeile mele. Dublu sic!