Vreau să scriu azi despre un zâmbet, o stare de sărbătoare, de ce, azi, am iubit toamna şi o braţară.
Un zâmbet. Şi cel mai frumos. Glumind, eu îl numesc zâmbetul cu efect placebo. Pentru că-mi face bine. Şi posesorul, ca un prieten bun ce este, mi-l dăruieşte nelimitat. Şi crede că doar mi se pare mie binefăcător. Pentru că vreau să fie. Simboluri de la el am multe. De neînţeles. La fel e şi privirea lui. Tot de neînţeles. Doar câteodată se predă.
“Asta la baby, vista!” exact în ordinea asta…
“Excage” fără un sens anume, sau poate nu-l cunosc eu inca…
Abuz de smilyes…îi atribui…
Ochii verzi ai păpuşii mele de porţelan … tot el e vinovat. “Toţi sunt vinovaţi!” mi-ar şopti dac-ar privi acum ce scriu…
O stare de sărbătoare. Pentru că azi la mine a fost sărbătoare. Fără motiv la mine. Găleţi de flori şi staniol răscolit de-o pisică prea fericită. Şi vreau atâta stare de sărbătoare să o dau mai departe. Cui o merită. Azi.
De ce, azi, am iubit toamna? Stupid. Pentru că o iubesc de când mă ştiu. Pentru că a plouat frumos. Cafeaua caldă este mult mai bună băuta toamna pe răcoare udă. Şi mersul cu maşina este mai plăcut. Şi muzica mai bine simţită. Şi fularul mai moale. Şi părul ud e mai rebel. Şi verdele mai verde.
Drept pentru care ultimul lucru este o braţară. Gata. Şi care îşi aşteaptă stăpâna.