Din dulcegării alintate, din fraze siropoase alternate cu depresii egocentriste și stări de nori gri, postările mele au devenit discursuri motivaționale și roz bombon la care cititorii și prietenii mei leagănă aprobator din cap.

   Hm. Urăsc cărțile motivaționale. Nu le pot citi. Nu are cum să-mi spună cineva cum ar trebui să mă simt și ce-ar trebui să fac să ies din situația sau starea mea proprie și personală dacă nu este efectiv în ea. Și-atunci cum am ajuns să scriu discursurile astea? Cred că pentru mine. Sunt optimistă și cred că suntem puternici. Foarte. Și că putem orice ne propunem. Cred că am început să-mi țin discursuri motivaționale mie. Mie îmi țipam ‘iubeşte! e cea mai faină senzație care există!’ în momentele în care poate mă pierdeam în dezamăgiri și neîncredere. Pentru mine și pentru că mă cunosc îmi scriam convingător despre zâmbete, te iubesc-uri și planuri viitoare. Pe mine mă complimentam ‘supravieţuitoare’ a lui 2010 și câștigătoare în 2011. Pe mine mă apostrofam pentru low esteem sau stări închise. Pentru mine îs postările cu ce frumos putem trăi pentru că despre mine îs cam toate postările. Blog personal. Îmi scriu mie și despre mine.
Dacă vă regăsiți înseamnă că sunteți puțin ca mine. Dacă vi se pare că mă adresez vouă înseamnă că vedem viața în aceleași culori. Sau ne-o dorim în aceeași direcție. Dacă înțelegeți înseamnă că semănăm.
Și pentru partea din voi care-i ca mine și care probabil bea iaurt, ronțăie pesmet și e în urmă cu vreo două nopți de somn, spuneți-i că viitorul se-arată promițător, decorul pare să se transforme în mai confortabil și timpul să se dilate cumva fericit. O, da!

    Things are gonna change now, for the better.
( și pentru că plutesc în stări de oboseală acută, sunt asaltată de flashbackuri: ‘ești bizară…’, mi-a spus, ‘serios, ești bizară’ și cum pronunță rr-ul mi-a rămas întipărit în minte…)