My life is slowed up by thought and the need to understand what I am living

Nu știu să tac și câteodată tare bine ar fi. Comunic mult și-ntotdeauna am zis că știu și cum. Vorbesc, explic, răspund, întreb. Nu cer explicații. Întreb. Am nevoie de răspunsuri pentru a ști cum gândește cel din fața mea nu ca să am ce combate. Accept majoritatea. Asimilez. Încerc să trec peste.

Moving on is essentially a lot like leaving somewhere (someone) you knew as home.

Nu știm să ne gestionăm despărțirile. Ne place să ne credem mai maturi și mai importanți decât oricare alți doi dar ne pierdem în aceleași motive clișeu, în aceleași disperări cretine și gelozii bolnave. Promitem, vorbim blând și luăm pas cu pas. Dar orice frică, neadevăr sau durere răbufnită ne aduce la punctul de-a uita promisiunile, blândețea și pasul următor. Și rănile se adâncesc, concluzii dureroase și necerute sunt declarate rece și îmbrățișările de care aveam amândoi atât de multă nevoie se dovedesc nesatisfăcătoare și degeaba.
Când apele se liniștesc, când prietenii traversează țara să te vindece, când auzi exact cuvintele de care ai nevoie în fiecare dimineață și în fiecare seară, respiri și-ți dai seamă ca doar ruptura doare și nu ruptura de om. Începi să înțelegi că disperarea și atacurile de panică vin din lipsa unui om cu care să cucerești lumea și nu din lipsa respectivului om. Și dacă-ți mai și demonstrează naiv și neintenționat că nici măcar nu s-ar mai potrivi în scenariul făcut, gândit și simțit cu prea mulți ani în urmă, începi să crezi chiar că-i cel mai bun lucru care ți se putea întâmpla. Nu înseamnă că nu mai doare. Va mai durea mult timp. Înseamnă doar că trebuie să-i inventezi celuilalt un alt loc și-un alt rol și să ai răbdare până se potrivește acolo, în locul și rolul nou.
Și bine tare ar fi să nu ne definim în fața oamenilor noi prin omul de care ne-am rupt, să nu facem din ruptura abia întâmplată un punct de-atracție spre noi. Nu suntem despărțirea de celălalt oricât de dramatică sau calmă și matură ar fi, în cel mai bun caz am putea fi relația în sine cât a fost frumoasă. Vom defila mult timp cu bucăți din celălalt în noi dar e atât de lame să defilăm cu despărțirea, disperarea sau nevoia de altcineva.
I’m not mad, I’m hurt. There’s a difference.

2 comments on “My life is slowed up by thought and the need to understand what I am living

  1. rusoaica says:

    O îmbrățișare, Lizule, pentru că oamenii sunt frumoși și buni. Și pentru că-mi place perspectiva din care-ai privit „durerea” aici. Dacă și poți aplica ceea ce ai scris, hats off.. eu n-am reușit… încă.

    • Liz says:

      Cand le gandesc le si aplic. Dar doar atat cat le gandesc sau scriu sau recitesc. Restul timpului e guvernat de cu totul alte legi si reguli pe care nu am invatat sa le incalc inca.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

18 − 8 =