You met me at a very strange time in my life… We have no Great War. No Great Depression. Our Great War’s a spiritual war… our Great Depression is our lives. We’ve all been raised on television to believe that one day we’d all be millionaires, and movie gods, and rock stars. But we won’t. And we’re slowly learning that fact. And we’re very, very pissed off.
Câteodată ne pierdem sau câteodată îi lăsăm pe alții să ne piardă. O parte smulsă, ștearsă sau împinsă afară din cadrul ce ne ținea viața la pozat, ne bulversează ordinea și direcția. Ajungem fără voia noastră și duși de curent în alte poze, alte cadre, alte vieți. Ale altora. Care ne-acceptă zâmbetul trist și tăcerea. Poate ne vindecă sau iubesc. Poate încearcă. Acceptăm mângâierea pe spate și acceptarea. Sperăm în sinea noastră să nu fie tolerare. Noi să fim doriți și starea acceptată. Gândul ăsta îl suportăm. Și-ncepem să plănuim în gând, să promitem vorbind singuri, să gesticulăm mergând pe stradă sau să scriem în jurnal. Ne promitem un nou cadru, un nou tablou și părți permanente.
Cele mai frumoase momente din viața mea au fost alea în care am conștientizat și deseori am zis-o tare. Acum trăiesc. Nu aștept.
The show must go on!
Într-un aprilie acum cred 6 ani dacă nu mai mult chiar, mă mutam într-o mansardă cu o fereastră ce dădea la Dunăre și-o scară mică ce urca într-un pod luminos și înclinat. Doar eu și pisicile mele. Atunci nu știam dar avea să urmeze cea mai faină perioadă din viața mea. Câțiva ani de nebunie plini de nopți de dans, filosofie beată pe canapelele alea roșii, vizitele lui Herr plin de cadouri și promisiuni, femeile mele tot timpul parfumate și misterioase, bărbații tatuați și cu dileme existențiale, cele mai faine călătorii și cele mai mișto party-uri ever. Și-n fiecare zi dorința de a mă muta la Cluj.
În aprilie acum am să mă mut într-o mansardă cu mult mai multe ferestre ce toate dau spre Cluj și-o scară mică ce urcă până la intrarea-n ea. Doar eu și pisicile mele. Mă simt aproape plecată. Aproape acolo. Aproape liberă. Complet împăcată cu mine, cu direcția și cu motivul. Dar mai ales cu destinația.
Zorilor e un fel de Mazepa.
Acum mă lăfăi în încrederea că în scurt timp canapelele vor fi iar pline de femei parfumate și misterioase, bărbați zâmbind copilăros și aluziv, nopțile vor fi iar albe și pline de fum și eu, din nou, eu.
Iau cu mine dealul, câinele, te iubesc-ul tău și speranța de-acum trei ani când casa asta adăpostea doar o saltea gonflabilă albastră. În suflet.
Plec să trăiesc ceva. CevaCeva.
Pazea, venim peste voi.
Hai, hai! Astept cuminte dar bat din picior a nerabdare.
Ai impartit magie oriunde ai ales sa traiesti. Nu am niciun dubiu ca si de data asta va fi la fel. Happy new journey ahead.
Thank you, Sweet Hell! :D