Îmi învăț noile anotimpuri din drumul spre noua casă. Știu unde-s bălți când plouă, unde stau tolănite pisicile dupamiaza și cum miroase cartierul a tei în floare de ceva timp. Știu că dimineața trebuie să mă protejez de draperii groase și colorate și seara deschid geamurile larg. Știu că furtunile se aud genial, Dunărea dă stare de mal de mare și am acoperișul prea abrupt ca să pot lăsa geamul mansardei deschis. Știu că aprozarul îmi păstrează întotdeauna un grep roz, magazinul cu mâncare de pisici e scump și fiecare grădină e păzită de un câine de rasă.

Mă simt atât de bine aici încât știu că n-am să stau mult. Și-am să plec departe. Mai departe decât de-o casă pe care am urât-o și-n care îmi propusesem să trăiesc toată viața. Ce mod ciudat are viața de a ne învârti până ne uităm direcția, poziția și ambiția. Și când, totuși, ne încăpățânam să ne-o menținem și urmăm, ne-arată brusc sau ne aruncă într-o situație ironică și dulce amăruie cât să își bată joc de-un țel mai vechi sau o dorință de împlinire egoistă.

eh.

N-am timp, n-am timp, n-am timp și totuși refuz să mă grăbesc. O vară mult prea scurtă și perfectă. Un dor de mare, dor de munte, dor de tine. O viață cât trei zile-ngramadite într-un pod și-o fericire cât un cont de flickr plin de poze în care te forțezi să te imaginezi. Mi-e somn. Un ghiveci cu frunze ronțăite de pisici, un pahar de șpriț cu clinchet de cuburi, o pată de vin roșu pe covor pufos, o sticlă de parfum pusă la frigider, un borcan cu mărgele colorate și-un mănunchi de andrele lungi.

Acasă.

Cu tine.