Nesting. Îmi vine să arunc tot din casă. Inclusiv senzaţia de sufocare. M-aş arunca fără să mă gândesc de două ori în timp pierdut întinsă pe mesele maseozelor şi cosmeticienelor din spa-uri, în saunele din reclamele imense şi în împachetările lor cu nămol lăudat că te vindecă de stres. Mi-aş vinde sufletul tăiat în cubuleţe pentru un foc de tabără, o noapte racoroasă şi-un cer cu stele de pe vârf de munte sau poate o baie într-o piscină cu gust de clor. O bălăceală într-un bazin adânc clar m-ar vindeca. 
 Prea multe de făcut într-un timp mult prea scurt. Rămâi cu o senzaţie că ai pierdut ceva. Nu-i bine. Schimbăm, remaniem şi răsucim. 
 Îmi place să mă trezesc cu tine. Dimineaţa are culoarea privirii tale, aerul îmi miroase a îndoitura umărului tău şi cafeaua are gustul zâmbetului tău somnoros. 
 N-am timp să fiu fericită. Cât de absurd poate fi? 
 Sătulă de principii, păreri, morală şi promisiuni. Eu pentru mine. Eu, toată, pentru tine. 
 Sfârşit de săptămână nemaiîntâlnit în care o să-ţi desenez ce fel de viaţă merităm, în care o să-ţi promit şi-o să-ţi declar, în care o să mă alint şi o să plâng isteric. 
 Nesting. Încerc să scap de sentimentul numit “temporar”. Situaţie în aşteptare, stand-by cretin şi nerăbdare. Aluzia de “pentru totdeauna” din te iubesc-ul meu de azi o dau la schimb pe oftatul tău şi felul cum îţi umezesti buza de jos. 
 Ia-mă în braţe şi dă-mi drumul luni.  Stresul îmi fură amintiri. Colţul cu tobe, colţul de dulgher şi…?