Mă prostesc cu fiecare zi în care nu te ating. Mă opresc și dau înapoi. Râd amar la gelozii bizare. Și greșite.
Oameni frumoși ce levitează în zâmbete, trenuri și ferestre video de chat. Oameni ce-aruncă în alți oameni cu pasiuni, dorințe sau doruri. Și-apoi oameni ce se aricesc. Atunci eu fac un pas în spate și-mi continui viața, dragostea și joaca. Acum, mâine sau în final, eu câștig.

Dorul mă prostește. Pariu că atunci când vei intra pe ușă nu va fi nimic din filmele americane?! Nu-ți voi sări în gât și nu mă vei învârti sweet. Nu vei da drumul la geanta din mână doar că să te îngropi într-o îmbrățișare. Probabil voi tremura tare și voi uita cât de bine te cunosc. Vei zâmbi obosit și fericit că în sfârșit îți odihnești privirea pe mine. Îmi va bate prea tare inima și-o să mă bâlbâi tare pentru că o să vreau să-ți zic multe, toate deodată. O să îți ronțăi șuvițe de păr și o să te mușc de față și de mâini. O să te pup în ureche și o să te ciupesc dureros încercând să te gâdil. O să mă foiesc în urma ta și o să te fac să te împiedici. Cretin și awkward.

Până atunci răscolesc orașul, beau ceaiuri, coc bezele. Un om a părăsit orașul pentru câteva zile, altul s-a întors dintr-o călătorie de câteva zile. Oricum e perioada întoarcerilor. Abia aștept Crăciunul dar nu reușesc să întru în atmosferă. Lumea se plânge că aude colinde și vede ornamente. Mi se pare atât de departe Crăciunul și nu știu ce să fac să îl aduc mai repede și mai aproape. Nu-l simt încă aici.

Sometimes loneliness is what we need. Sometimes loneliness is what we deserve.