Şi cunosc pe cineva căruia titlul ăsta o să-i sune bine. Şi-ar putea vorbi ore întregi despre cât de adevărat este titlul şi de ce crede asta. Şi-apoi ţi-ar argumenta cu un discurs într-o engleză frumoasă şi încrezătoare, relaxată şi moale. Dacă tot ai avea puterea să te arăţi confuz sau neelucidat ţi-ar desena scheme doar de el ştiute, cu seriozitate şi vorbind din experienţe ce te face să crezi că le-a trăit. Şi-apoi ar concluziona simplu şi frumos că el simte.
Cunosc pe altcineva căruia titlul i s-ar aplica aşa cum îl înţeleg eu. E genul de persoană ce trece prin stări de need, want, can’t buy, desire, buy şi eu aştept, încă aştept să ajungă la starea de live… O stare însă i-o recunosc ca fiind inventată special pentru el: smile. Păcat că a sa prezenţă e atât de rară, lately.
Şi-apoi fără nici o legătură cu titlul mai există cineva.
Ce-ar fi să ne putem juca pe casa de marcat?
Promit să nu mai roşesc următoarea data când te pipăi în căutarea imensului cub plin de gumite care nici măcar nu-mi plac!
Nici titlul meu de azi nu-mi place!
Am primit ieri primăvară într-un mail drăguţ plin de culoare şi sunete ce m-a şocat cu un motan mare şi portocaliu. Îmi plac motanii mari şi portocalii. Au ceva garfilzii ăştia în culoare sau înfăţişare, un fel de amestec de lene şi indiferenţă, de alintare şi comoditate ce pare să îţi vindece din start agitaţia.