Momentul ăla când ne ridicăm de jos hotărâți să ne scuturăm de regrete, stări aiurea, oameni nocivi și relații toxice și parcă știm exact ce trebuie să facem. Ștergem dungi de rimel întins pe obraji, încleștăm dinții și șuieram cu pumnii strânși: Da, asta trebuie să fac! Și am senzația că nu ne dăm seama că toate gândurile ne încep cu trebuie și că nu apucăm în direcția a e ceea ce vrem să facem ci doar a ceea ce credem că trebuie.

Trebuie ăsta e așa un bullshit și ne reduce la 0 tot ce vrem și ce simțim încât am senzația că ne anulează efectiv pe noi.

Oscilăm în a aplica reguli stupide în jocul ăsta al sufletelor, practicăm gelozii și sincerități contrafăcute sau împachetate țipător, ne agățăm de orice rezultat favorabil care ne susține acel trebuia și continuăm pe direcții inventate de alții. Continuăm să ne exprimăm în moduri categorice care cuprind atât de puțin realitatea din interiorul nostru dar destul de vagi încât să nu fie considerate minciuni.

Și-apoi vine momentul următor când toate direcțiile începute cu trebuie te duc într-un fel de închisoare cretină din care și cel mai simplu vreau rănește prea multe alte suflete.

Ar trebui doar mai bine semnalizat drumul ăla cu: mi-e bine și îmi face bine? vreau! nu-mi face bine, m-apasă și-mi dă stare aiurea? nu vreau! Nu-i simplu nici ăsta dar se merge pe el cu pași mici, fără așteptări dar și fără amenințări. Hotărât dar încet. Safe.

Așteptând vremuri mai bune pentru sufletul și mintea mea ciudată. Play it soft.

Pe deocamdată,
Liz