Credeam că ştiu, că văd şi înţeleg. Dar nu ştiam şi nu vedeam şi înţelegeam greşit. Acuma tac. E linişte. Las sufletele îmbrăcate. Nu mai mijesc ochii, nu mai întreb şi nu mai cer. Nu mai dezbrac. Las zidurile să cadă ele de la sine, să-mi treacă cearcănele de la plâns, să moară încet zambila de la Hellen, să mi se şteargă mierea de pe degete de la un mucenic prea dulce, să se termine săptămâna, să-mi crească iar unghiile roase, să uit, să nu mai doară, să te simt.
Mă mişc încet, târai papucii, mângâi pisic sub plapumă, cu o lanternă aprinsă (e frumos tare, încercaţi!), încerc să mai citesc ceva, îmi fac ceaiuri fierbinţi de zmeură cu feliuţe de portocale, în lipsă de lămâie, hrănesc un peştişor şi-un melc într-un bidon (erau stresaţi de nişte peşti mai agresivi din marele acvariu), pun gânduri rele unui pomelo mai pe seară şi scriu haiku poems (le urăsc).
Nu-mi spune acum să te întreb că nu o să te întreb. Nu-mi spune mie să vorbesc, eu am vorbit cel mai mult şi prea mult. Nu-mi spune mie să învăţ pentru că eu nu prea am spus nu ştiu.
A (te) plânge nu-i o opţiune.
Tac, trag concluzii şi mi le notez pe-ncheietura mâinii. Nu zic nimic.
Întreabă-mă despre apodyopsis făcând o piruetă lentă.
Stand still and smile.
Ieri am baut o limonada cu menta si in loc de feliute de lamaie mi-au adus de portocale. Mi s-a parut excelenta ideea. De acum asa o sa beau :) Deja mi s-a facut pofta.
O pirueta lenta devine o invarteala fara scop. Sau frumusete.
nu si cand ai o abilitate speciala in privire!