Oamenii sunt din ce în ce mai răi și reci, mai acri și încrâncenați pe nici ei nu știu ce. Românii. Mă cert cu babe comuniste pentru că am 30 de ani și insist să-mi vorbească cu dumneavoastră. Măcar pentru triplul anilor de studii pe care îi am față de ele. Mai mult pentru interesul lor disperant în viața mea.
Îmi povestesc părinții mei și țin minte și eu din copilărie cum vecinii ne erau prieteni toți. Aniversări și onomastici, nunți, botezuri și pomeni, bârfe, căni de zahăr și politică. Toate se făceau/schimbau împreună. Îi chemai când îți schimbai canapeaua din sufragerie să te lauzi și te chemau să se laude cu primul lor televizor color. Azi suntem din ce în ce mai ascunși și închiși după uși metalice. Preferăm să urcăm televizorul LED pe întuneric până la etajul nostru să nu ne vadă vecinii achiziția și plătim oameni să ne așeze canapeaua pe poziții pentru că nu avem pe cine ruga.
Trist. Urât. Ne ascundem și ne explicăm. Ne căutăm și inventăm motive pentru lucrurile care credem că par și nu că ar fi. Trăim izolați și privim superior din felia noastră de viață. Care poate e mai patetică decât a multora. Dar rangul în scara asta românească de valori e atitudinea celor 8 clase neterminate nu numărul efectiv de clase. Nu bunul simț și nu respectul. Dacă înjuri, lovești un câine liniștit în fața mea, bârfești și nu răspunzi la salut nu meriți să fii respectat chiar dacă ai părul alb. Și da, am zâmbit sinistru când am văzut ștergarul negru deasupra ușii tale.
Dăm vina pe sărăcie dar nu-i așa. Dăm vina pe foame dar nu-i așa. Ăia săraci și flămânzi zâmbesc și zic mulțumesc. Eu am ales să dau vina pe români. Și pe România. Și pe Galați.
Locuri superbe. Păcat că-s locuite.
Mă scutur, ronțăi pesmet și beau cafea cu lapte dintr-un pahar colorat, port insigne cu Garfield, ascult Metallica și scriu postări de pe un netbook mic în timp ce un ghem de blană îmi toarce în brațe. Până spre seară revin în stări boeme pentru un entry promis.
:) una dintre cele faine postări scrise de tine în ultima vreme… îmi place! și nu puțin!
încă nu mă hotărăsc dacă îmi convine să mi se adreze lumea cu pronume de politețe, au ba. probabil are legătură cu împrejurările și cu starea mea de spirit din acel moment. de regulă, când sunt luată la ”per tu” în felul ăla superior (nu prietenesc sau mămos), răspund cu aceași monedă, accentuând pe ”tu”. mi s-a întâmplat de curând să primesc un răspuns violent, cum că ea e doamna contabil Aurica. Am zâmbit.
puteam sa jur ca postarile mele din starile de out of zen iti plac :)
ce ma regasesc! aseara mi-am urcat mobila de bucatarie la etajul 3. ca acolo locuiesc, la 3. Dupa o zi petrecuta pe drumuri, dupa stat in frig prin tecuci, cautat depozit la sendreni si scos mobila din depozit la lumina unei lanterne (ca erau sa iau alta, nu pe a mea), am ajuns pe bezna acasa. logic, a trebuit sa-i platesc in plus soferului, ca a fost om de treaba (tare de treaba, dar tot a trebuit sa-i platesc fiindca nu eram prieteni, era doar un angajat). apoi ai mei au urcat mobila trei etaje. ma si gandeam: ce-or zice vecinii? ca ma ascund… habar n-au ei ca nu doar ca nu a fost intentionat, ci chiar mi-era ciuda ca am ajuns noaptea acasa. dar gura lumii… si uite ca tu astazi spui ce gandeam eu ieri despre oameni, despre Galati, despre Romania.
Sa stapanesti sanatoasa mobila… iti sunt datoare, nu uit!
Nu stiu ce entry ai promis, dar pentru mine THIS is IT :) Misto scris.
Asa am zis eu azi citindu-te pe tine, Bliss! :)
eu… doar doresc insigne cu garfield, de asemenea. zău.
si vei primi daca vei fi cuminte, zău.