M-am prostit și m-am urâțit. M-am scufundat într-o așa singurătate rece de mi-e și urât mie cu mine acuma. Of. Nu-mi lipsește viața socială că, mna, îs oameni faini în jurul meu care mă mai smulg la beri și party-uri, la râsete și povești, la concerte și petreceri surpriză. Dar înăuntru e cam gol și-i așa rău când e gol.

Nu pot să scriu fără să mă inspire viața, fără să mă inspire dragostea, fără să fiu fericită. În gând vă povestesc de toate prostiile pe care le văd și fac, de oamenii pe care îi cunosc, de arta unora, de zâmbetul altora dar cumva nu mai ajung în fața tastaturii cu aceeași stare de a scrie și povești. Citesc bloguri cu postări după care aplaud și mi-e ciudă că eu nu mai știu să scriu așa. Cred că dacă nu simt nici nu reușesc să transmit ceva în text, dacă eu nu simt nici n-am cum să vă fac pe voi să simțiți. : (  Mi-e ciudă.

Am casa plină de orhidee și zambile, frezii și ghiocei. Dorm noaptea visând agitat și bizar, muncesc în silă și cu o vădită atitudine obligată. Am râs azi la soare, am înjurat mâncarea de regim și mi-am mângâiat scoica neagră atârnată de gât.

Primăvara e urâtă fără dragoste. Când rămâi singur treci prin toate etapele alea clișeu în care ba ‘te bucuri” extrem și forțat de libertate, ba te bați cu pumnii în piept că e exact ceea ce ai vrut, ba urli de dor și lipsă că doar e uman… abia târziu recunoști că ești un om singur, trist, frustrat și din ce în ce mai acru…

Nici o primăvară nu seamănă cu alta. Nici o vârstă cu alta, nici o iubire cu alta. Primăvara, vârsta și iubirea mea de acum s-au pierdut într-un fel de ceață postapocaliptică. Aștept să le regăsesc pe toate trei deodată. Până atunci orbecăi copilărește într-o iarnă de pensionară văduvă și morocănoasă.