Ce faci când oboseşti de la căldura asta chinuitoare? Ce faci când stresul e maxim la job, telefoanele sună, aerul condiţionat nu face faţă, umerii îi simţi încordaţi de la stat la calculator, gâtul uscat şi ţi-e ciudă pe gleznele tale albe.. ce faci? Închizi tot, dai turn off, shut down, spui la revedere, ne vedem joooi, şi pleci la mare. Arunci într-o geantă câteva haine, suni la camping să fii sigur că un loc de cort sau o căsuţă de lemn e rezervată şi pentru tine şi te opreşti seara, târziu, după câteva ore de drum, la mare… Vineri seară… nisipul încă fierbinte de la soarele turbat de peste zi, aerul răcoros de la briza sărată şi paharul de bere cu prea multă spumă rece ca gheaţa ce ţi se prelinge din colţul drept al gurii dar nu-ţi pasă… pentru că în sfârşit eşti la mare. Te calmezi treptat. Începe să se estompeze zgomotul oraşului întipărit în creier, mirosul de asfalt încins şi orice gând că trebuie neapărat să faci ceva. Uiţi cine eşti, nume prenume, uiţi de ce şi cum. Ştii doar ce vezi şi doar ce simţi. Doar ce auzi şi ce guşti. Marea, aerul, nisipul, berea, noaptea, libertatea.  

  

    Zâmbesc. Eu plec la mare. Dar nu la marea aia aglomerată cu ţipete, copii, prosoape unul lângă altul, mingi, voci, telefoane şi vânzători pe plajă, radiouri, promoţii şi poze la minut. Nu. Mă duc la o mare liniştită şi tăcută cu loc să mă întind, loc să fac baie, loc să respir. Unde nimeni nu mă întreabă nimic. Unde dorm lejer sub o umbrelă/salcie/pată de umbră. Unde tac, citesc şi mă bronzez.  

    Cu urma mâinii tale pe genunchi.