O să trăiesc în nicăieri un timp. Şleahta de vulturi infometaţi de prevestirile depresiilor mele o să o hrănesc cu zâmbete triste. Şi-apoi neimportanţii cu zâmbete false din instinct. Donez cu lejeritate lipsa mea de energie pentru orice proiect. Mi-e dor să merg pe jos şi bipaitul închiderii centralizate nu-mi aminteşte că-mi plăcea să conduc. Aştept o vreme ploioasă să mă ascundă. Cu fiecare secundă în care mă prefac înaintez spre nebunie curată. Iubirile mele se plimbă stinghere prin oraş. Cu capul în jos. Căştile în urechi. Neînţelese. Mi-e teamă de momentul în care n-am să mai fac nimic şi doar am să aştept. În nicăieri … un timp.
Eu nu vreau o vreme ploioasa, ci o toamna tarzie, cat mai calda. Ca sa nu ne certam pe tema asta, cel mai bine ar fi sa-ti revii :)
Daca pot sa-ti fiu de ajutor…
Monica draga… orice gand negru de al meu ar fi clar vindecat de-o toamna calda… deja esti… :)
Si ce te faci cand nu mai poti ignora peisajul? :)
Iulia, cu o imaginatie bogata si-o inclinatie spre autism poti ignora usor orice… glumesc… cred ca atunci cand chiar va disparea peisajul si ma voi trezi in nicaieri voi sti clar ca-s nebuna…