Cronica unui concert. Cronica unei plecări. Cronica unei aşteptări. Îmi pare rău de părerile rele şi urâte de după concert ce par a se multiplica… înţeleg oarecum frustrarea oamenilor. Eu am privit şi ascultat Guns de la 8 metri de scenă. Se vedea perfect şi se auzea perfect. Le vedeam zâmbetele, pieptul şi tatuajele prin cămăşile descheiate, şuviţele de păr ce atârnau în ochi şi când ne zâmbeau sau ne făceau cu ochiul. Au aruncat în mulţime pene de chitară, beţe de tobe, sticle cu apă şi confetii. Nu există pe net o poză cu DJ Ashba să-mi placă şi omul ăla e frumos tare când zâmbeşte. M-a fascinat tot concertul. Cârcotaşii spun că îl imita pe Slash. Wrong, omul e un brand în sine. Dar cine să se documenteze.  Toată lumea de la normal circle e frustrată şi înţeleg. Mă bucur de experienţa mea şi n-am cum să le împărtăşesc părerea. Eu am trăit alt concert Guns cu lume care cânta, cu Axel văzut de aproape şi cu artificii care mă speriau. Pe hol am posterul imens lipit. A doua zi, la plecare, în gara de nord o doamnă mai în etate din Maramureş (s-a prezentat a fi) ne-a cerut voie să ne fotografieze. Fusese la concert şi îi plăcuse mult şi ne considera reprezentativi aşa în negru cu tricourile cu trupa şi posterele în mâini. Ne-a întrebat dacă ne-a plăcut. Părea o doamnă blândă şi calmă. Care ascultă Guns. Aşa vreau să fiu şi eu când o să cresc mare.
 
 La blogwars sunt încă în concurs. Pentru că li se pare că merit.
 
 Am să fiu studiată mult în perioada următoare. Lumea va vrea să vadă ce a rămas din mine şi ce a plecat cu tine. Zâmbet cretin. Întotdeauna se întâmplă cum zic, cred şi vreau eu.
 
 Aşteptarea mea se măsoară în cafea cu lapte şi o pisică neagră. Aşteptarea ta se măsoară în zâmbete pe Skype şi noduri colorate. 

Taci, muşcă-mă de umăr şi fă-mă să ţip!