Câteodată mă întreb cine mă citește. Știu câți. Mulțumesc.

Obosesc încruntându-mă cu gândul la greutăți. La bani. La limite. Mă odihnesc cu gândul la tine.
Lumea și-a terminat vacanțele, aproape și-a intrat din nou în ritm retard și monoton de muncă. Eu îmi încep vacanța la sfârșitul săptămânii ăsteia. Și plec. Citesc în pauza de masă Travel Guides și îmi verific conturile pe HostelWorld și TripAdvisor. Mă gândesc să îmi fac check in-ul online, săptămâna asta. Îmi număr banii. Urban Backpacker. Eu.

Vara se termină cu mahmureala de după ziua mea. Pe ultima sută de metri am luat o minge de baschet în brațe și-o raniță cu 3 prosoape în spate, Xenocidul și o pungă cu struguri albi și m-am dus sâmbătă, la 7 dimineața, la ștrand. N-are rost să vă explic cum e să te bălăcesti singur într-un bazin imens cu apă albastră. Sau cum simți zorile înfășurat în prosoape pufoase, citind fraze filosofice.

Când am împlinit 30 ani am făcut depresie în toată regula. Am plâns nefericită de cum, unde și cu cine eram. Când am făcut 31 de ani doar o semi depresie. Am plâns nefericită că parcă nu eram unde credeam eu că o să fiu. Fac 32 anul ăsta și-s calmă. Îs obișnuită cu noul prefix, doiul e abia la început și viața mea e cam cum mă gândeam eu că o să fie (când eram mică și mă întreba lumea despre viitor). Dacă la 30 și la 31 simțeam că timpul meu a trecut, la 32 simt că timpul meu a venit.

Joc WOW pe un calculator prea bun. Fac mandale din noduri și mi-e dor de tine. Mă gândeam zilele trecute ce fain îți stătea în catsuit și-atât.

Mi-am dat seama că planeta noastră e pe moarte. Da, abia acum.

Mă întrebam cu voce tare și privire pierdută, mângâind-o inconștient pe Zombie, ‘ce fac cu pisicile într-un moment clar apocaliptic??’ Cred că așa se întreabă și părinții mai paranoici astral sau cumva. Hm. Le bag în rucsac și fug. M-a liniștit posibilitatea asta. “în caz de ceva, să le poți mânca mai târziu” – asta ai completat tu. Absurdă discuția, frica, concluziile sau cvasisolutia. I can’t be the only one.

Pe voi v-am cunoscut toamna. Pe tine primăvara.

Mă imaginez la bătrânețe pe un fotoliu balansoar, împletind bâțâită și cu o pisică neapărat neagră torcându-mi în brațe. Nu-i rea imaginea.

Being human is exhausting. I think I’ll just go back to being a zen and powerless hippiewitch, drinking coffee, raising cats and listening to classic rock.