M-apucă din ce în ce mai rar disperarea. Sau neputința. Cumva nu-mi mai este frică și nici rău. Cumva îmi e calm deși lumea e agitată în jurul meu. Îmi doresc din nou lucruri, vreau chestii și mă entuziasmez calm și sincer. Nimic nu mai e forțat. Nimic nu mai e din inerție.

E ca faza aia când ești convins că nu-ți trebuie ochelari de vedere și probezi random o pereche a unui coleg și brusc vezi culori și cuvinte acolo unde era doar linia orizontului. M-am trezit. Unagi.

Răspund din nou la Oana când mă sună ai mei sau când mă vizitează neașteptat colegi de liceu pe care nu i-am văzut de 20 ani. Prea multă lume îmi zice Luiza și prea puțină Liz. Nu-i rău. Regina Phalange.

Răbdarea și atenția e preferențială. Când supraviețuiești, importanța lucrurilor se redistribuie și trei sferturi din tot ce te înconjoară devine extrem de superficial și-un sfert mega important.

Come, let us have coffee and talk about happy things…

Mult tare mi-a luat. Și totuși relativ puțin având în vedere că nici nu credeam că îmi voi reveni vreodată.

The one with all the F*R*I*E*N*D*S references, pfff…

I like 2018 Liz.