Haters gonna hate

Prima magnolie înflorită am văzut-o la Bucureşti. Azi am să fug după muncă în parcul unde în fiecare primăvară mă minunez de magnolii.

De vineri zic în gând, continuu: nu-mi pasă, nu-mi pasă… nu-mi pasă… E o prostie să zic asta. L-am iubit atât de tare încât mi-am dat peste cap toate principiile de viaţă, m-am schimbat în forma pe care şi-o dorea, m-am zbătut să avem tot şi să vrem tot. Deşi au trecut aproape 4 ani de când am zis gata, punct şi stop, iată că am aşteptat şi sperat tot acest timp. Degeaba. Mă laud că l-am smuls din rădăcină. Doar mă laud. Aştept să treacă rana.

De sâmbătă zic în gând, continuu: nu-mi pasă, nu-mi pasă… nu-mi pasă… E o prostie să zic asta. Am iubit-o. Da, mi-e ciudă că nu m-a iubit. Nu-mi pasă… nu-mi pasă… nu-mi pasă…

Sâmbătă, plimbându-mă prin Bucureşti, am alungat din sufletul meu 3 oameni. I-am dat afară, împins, respins, şters cu burete ud, smuls, forţat şi shift+del. Dintre care doi se plimbau pe aceleaşi străzi ca şi mine. Eu… inspirând capitala, aer de centru vechi, bând prea multă bere, filtrată şi nefiltrată, dorind să rămân în îmbrăţişarea strânsă şi caldă a Evergreenei atât de mică şi roşcată încât îţi venea să o ascunzi într-un buzunar şi să fugi cu ea în lume. Dă senzaţia că, acolo unde este ea, lumea e pregătită şi perfectă pentru tine. Acolo unde e ea, nimic rău nu se poate întâmpla. Aş fi trăit pentru totdeauna acolo unde era ea.

Ultimele trei dăţi când am vizitat Bucureştiul am plâns. De fiecare dată pierdută şi disperată. Cineva a pus o vrajă bizară şi urâtă asupra oraşului ăsta pentru mine. E timpul să îl ocolesc.

—

Roşul e noul negru. Dresuri roşii şi ochi gri. Păr roşu şi ochi albaştri. Regizori de film şi shaorme libaneze. Eşarfe colorate cu pisici sau eşarfe cu pisici colorate şi-un bar ca o bucătărie cu o sută de feluri de bere.

—

Prea multe explicaţii. Întotdeauna scriu prea personal. Haters gonna hate.