Mi se cojește ultimul an de pe mine ca foile de ceapă. Foșnesc și cad. Acuma rămâne de văzut dacă de sub ele ies proaspătă sau doar dau plâns.
Mi se cojește ultima iubire lacrimă cu lacrimă. Mă strepezesc promisiunile și mi se face frică de prezent. Vreau ieri cu tine din nou sau mâine cu tine sigur. Nu azi. Numai azi nu.
—
Tot ce mi-am dorit de la un om care mi-a citit blogul a fost să nu rămână uimit de mine când mă cunoaște irl. Meh. Cred că toți care mă citesc zic în gând ‘vai ce frumos fantazează fata asta’ pentru că irl toți se sperie că de fapt eu am trăit și trăiesc ce scriu, că am iubit și iubesc cum scriu sau că le gândesc precum le scriu.
—
Mă mut. Trebuie. Și știu că e momentul când o să reușesc pentru că o parte din mine nu mai vrea. Plec. În orașul în care m-am dus cu inima ușoară și zâmbet fericit de fiecare dată și acum o să mă duc cu inima strânsă. Și am senzația că nici acolo nu o să rămân prea mult.
—
Tu m-ai salvat. Cu plâns și zâmbet. Cu dragoste. Cu mâini pe umeri. Cu optimism. Cu putere. Cu case mirosind a nou și răbdare.
Am dat la schimb sinceritate. Și pe mine pentru totdeauna.
—
Nu testez oameni. Oamenii se testează singuri. Își dau lucrări de control mai grele decât le-aș putea da vreodată eu, cu rezultate dintre cele mai edificatoare la capitolul ipocrizie, alintat excesiv și nemeritat și posesivitate nejustificată. Mi-ar plăcea tare ca unii oameni care m-au privit în ochi și mi-au spus povești pe care nu le-am crezut și chiar refuzat cu voce tare să le cred să vină acum să recunoască cât de neadevărate erau poveștile. Sau măcar gesturile ipocrite. :) De fapt nu mi-ar plăcea să vină.

—
Nihil de ziua ta. De aia. Că prea mult zen. Că trebuie să vărsăm băuturile pe noi, să plângem și să mâncăm bomboane rafaelo. Pe lună plină. Altfel n-are cum. Îmbrățișarea ta stârnește furtuni.
—
La somn. Și vis.