Vai ce valuri ciudate de stări de spirit m-apucă. Iar am o nevoie cruntă să mă ascund. Și-am să mă.

Nu mai pot scrie. Nu mai pot visa. Doar citesc. Doar dorm. Nu mai pot lupta și nu mai pot riposta. Doar analizez crunt. Am senzația că doar mă laud că trăiesc. Măcar iubesc.

Totul începe cu ploaie lejeră și rece care spală aerul de mirosuri stătute de iarnă. Continuă cu soare neconvingător și ferestre deschise larg. Dorințe tremurate de organizare și curățenie, carpete prăfuite de gânduri ascunse, sertare burdușite cu dorințe puse-n așteptare și coșuri de gunoi prea pline de vise rupte-n două. Toate sunt stârnite, scuturate și aruncate. Primăvara asta începe pe var alb și pisici negre, păr prea pieptănat și geantă mare, unghii veșnic colorate și parfumuri puțin în exces.

Când mă supăr pe oameni și situație, când mă enervez pe delăsarea mea și lipsa pasului de-ambiție mă joc absurd cu proporțiile și-aplic remediul clișeu al cumpărăturilor. Astfel, într-o zi în care străzile orașului încă sunt ocupate să înghită zăpezi murdare și topite, satele abia ieșite de sub nămeți țipă sub ameninarea viiturilor, ghioceii tremură de vocile stridente ale țigăncilor ce-i vând la preț de două pâini nefeliate și oamenii încep să se vadă de sub fulare și din glugi… într-o astfel de zi am să am îndesată într-o sacoșă târâită în mâna dreaptă, o bibliotecă simplă de pin iar cu mâna stângă am să mângâi o geantă de umăr mare cât o geantă de voiaj.

Câinele prietenului unei prietene a murit. Motanul preferat al mamei mele a murit. Mie îmi mor gândurile sau cuvintele când aud de minitragedii dinastea. Mă blochez și nu știu ce să zic. Nu știu cum să-i conving că știu cum e. Că știu cât doare. Of. Binenteles că fiecare exces de tristețe sau drăgălășenie legat de vreun animăluț se transformă în exces de alintătură revărsat pe animalele proprii și personale.

V-am avertizat că-mi oscilează stările. Lumină de somn. Organism în stare critică.
Poze. De pe weheartit.com.