Încerc într-o disperare cruntă să-mi adun toate bucățile din mine aruncate neglijent la vedere și să construiesc ceva imposibil de înțeles. Să reconstruiesc.
Mi-am împrăștiat misterul cu destăinuiri sincere și necerute și-acum mi-e dor de lucrurile pe care le știam doar eu.
Am reușit să înghesui tot ce era mai frumos la mine, în două genți de real și un rucsac rupt și le-am trimis în orașul meu pe o rută necunoscută. Din neatenție dar și din nedesprindere intenționata mi-am înghițit cheile, în toate cele trei exemplare dar am lăsat ușa deschisă.
Mă cenzurez pentru că știu exact cum mă interpretează oamenii de care îmi pasă prea mult. Scriu puțin obligată de-o responsabilitate ce am crescut-o dintr-o fărâmă în aproape patru sute. Mi-e ciudă când scriu vesel și lumea mă întreabă dacă-s bine. Mi-e ciudă când scriu negru spre ambițios și lumea își oferă ajutorul. E invers cum ar trebui să fie.
Eu sunt invers de cum ar trebui să fiu.
Trebuie să-mi urmez înstinctul. Și trebuie să lupt. Prefer singură. Pentru că victoriile mi le savurez singură. Felicitările, masa și dansul la o locație ce va fi anunțată ulterior.
De mâine.