“Iarna, femeile pleaca din vietile barbatilor. E a cincea lege universala. Te supui sau mori.”

 Gândesc ca un vinil zgâriat. Același gând repetat absurd. Și își pierde sensul dacă nu are continuare. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Chiar că n-are nici un sens.

Mi-e lehamite de câte planuri îmi poți nărui. Am obosit să inventez și sper un plan și să-l văd pâlpâind degeaba, doar în capul meu. Cabane, munți și străzi cotropite, dimineți, clătite și concerte. Dă-le naibii! Mi-e ciudă de lucrurile ce le poți demonstra doar făcând pași în spate și lăsându-le să moară pe limba lor. Mi-e ciudă pe oboseala de a mai ține totul în viață. Vreau să mă odihnesc în omul meu, vreau să dorm douăzeci de dimineți târzii și să mă enerveze o instalație veche de brad cu muzică falsă. Mi s-au terminat și mie încercările. Aiurea când ale mele însemnau ale noastre.
The pure and simple truth is rarely pure and never simple.
All hope is gone…

Sunt lucruri pe care le facem din reflex. Dintr-un impuls de moment și le uităm senzația imediat. Am avut timp azi să mă gândesc la lucrurile pe care le-am făcut pentru ultima oară fără să știu că va fi ultima oară când le fac și nu le-am dat atenție. Nu le-am păstrat senzația.

All hope is gone…

Închide ochii și ia-mă de mână. Imaginează-ți o mașină caldă, o ploaie rece și-o stradă întunecată. Și liniștea.
Imaginează-ți o cameră cu geamuri imense, un întuneric luminat doar de farurile mașinilor și-un zgomot de filtru ce-mprăștie miros de cafea.
Imaginează-ți o mochetă aspră, pereții transpirați ai unei camere de la subsol sau demisol și-un iz de pisică impregnat în aer. Imaginează-ți sacul de dormit și picioarele desculțe lipăind prin magazin.
Imaginează-ți ninsoarea, sania și rimelul meu întins.
Imaginează-ți un colț de cameră cu mese întinse, degetele împletite și cineva cântând Death Cab for Cutie la chitară. Imaginează-ți Sweet Child O’Mine dansat îmbrăcați în același pulover. În același timp. La propriu.
All hope is gone…

Te-am văzut de prea multe ori plecând. Și de mult mai multe ori am plecat eu. Când pleci tu, eu fac strategii să mi te-aduc înapoi. Când mă opresc din plâns și mușcat din pumni. Când plec eu, alerg până când uit cine sunt. Pentru că m-am definit prin tine. Și-atunci mă sperii. Tare. Patologic.

And that is what’s wrong with me. Pentru cei ce mă credeau perfectă și încă nu mi-au văzut atacurile de panică și cum sunt când nu mai sunt puternică.

You prove wrong to those who say that nothing is impossible. Because you do it for some time, now. The impossible. For me. Nothing.