Fiecare blogger pe care îl citim ne lasă, mai mult sau mai puțin, să intrăm în viața lui. Un pic în casa lui. În camera lui.
Am să vă povestesc de casele bloggerilor pe care îi citesc eu, case în care n-am fost niciodată, habar nu am cum arată, aberez imaginativ, dar case în care intru aproape zilnic citindu-i. Așa simt eu ca e “acasă” la ei.

Acasă la Tomata e cald. Are crenguțe desenate pe pereții luminoși și e o casă în care te trezești devreme tare, faci o cafea și tastezi calm la un laptop cu lidul neaparat roșu. Se-aud lăbuțe de mai mulți căței pe hol chiar dacă apare doar unul. E o casă cu ferestre luminoase și draperii scumpe și cu multe fotografii înrămate pe rafturile bibliotecii. Da, casa ei e ca o dimineață caldă.

Acasă la Richie nu ajungi direct. Intri pe poartă, treci prin curte, te joci cu un câine sau nu, și-apoi intri în casă. Camera lui e luminată cald de lămpi de citit. Rafturile pornesc direct de pe parchet și-s destul de organizate încât să intimideze, și se ridică pline până aproape de tavan. Cărți, filme, suveniruri. Un singur fotoliu și ăla miroase a parfum bărbătesc când te așezi. Hm. Rar și discordant dar frumos se mai văd eșarfe colorate, mănuși de damă pe-un colț de masă sau post-its fosforescente pe birou. La Richie e liniște de film, carte sau somn.

Acasă la Evergreena e fain. În camera ei e lumină colorată și așternuturi moi și pufoase sunt aproape permanent întinse pentru că e o cameră de visat. Neapărat un animal de pluș de strâns în brațe și ar trebui o pisică. E o cameră în care o pisică s-ar plimba confortabil. Camera ei dă spre balcon. Sau trebuie. Rafturile sunt joase și au tot timpul cel puțin două pahare de vin cu picior înalt. Vinul neapărat roșu. Un pahar cu urme de ruj. Pereții sunt diferiți la culoare și perdeaua e mai scurtă și nu ajunge până jos. E o cameră în care te așezi direct pe covor după ce dai drumul la muzică. Nu pe canapea sau pe scaune. Direct pe jos, sprijiniți de mobilă, ca la mine acasă.

Când ajungi la Arashi știi exact că ai ajuns exact unde trebuie, te simți perfect și habar n-ai cum o să-ți petreci timpul acolo. E o casă dinaia în care de fiecare dată găsești ceva de care să te minunezi. Ceva foarte nou. Sau foarte vechi. Într-un colț stau prea multe rucsacuri teanc și biroul e prea plin de foi și cursuri, par de fiecare dată aceleași și niciodată nu știi ce e pe ele. Și nici nu-ți pasă. Fotoliile sunt făcute să te odihnească, miroase a cafea la orice oră și lumina câteodată adoarme. Biblioteca e mare și plină de cărți groase dinalea de au coperțile cartonate și colorate. Și întotdeauna vezi o carte care pare acolo dintotdeauna dar poți să juri că n-ai mai văzut-o acolo de câte ori ai fost până atunci. E casa care ai vizita-o la nesfârșit că te îmbogățește. De fiecare dată.

La Boss intri încet și ieși trântind ușa. Că așa se iese de la ea. Casa e toată la vedere de cum ai pășit înăuntru. Are canapea roșie exact ca a mea și un singur colț de casă e întunecat. Restul e luminos. E o cameră fără uși interioare, înconjurată de terasă. E o casă mică, primitoare și care agită. Și cu doi oameni în ea și tot ți se pare goală și te îndeamnă la party-uri zgomotoase. Îți vine să te apleci să cauți picupul și vinilurile sub canapea, răscolești în frigider după ultima sută de vodkă și cumva găsești oricând pișcoturi străine și scumpe în cutii sigilate de tablă. Și când ieși și trântești ușa îți ia și senzația de siguranță că tocmai ai fost acolo… îți vine să te întorci să mai intri încă o dată.

Va urma…