Orbecăim nebuni prin întuneric fără să știm ce vrem să găsim. Ne proclamăm tipare awkward ca să sune bine, ne desenem în frunte un suflet pereche care ar da bine în poză și nu neapărat ne-ar întregi golurile. Și căutăm în loc să așteptăm. Din când în când ne ia prin surprindere întregirea. Brusc ne simțim împliniți și vedem în culori, ne revin dureri de mult apuse și primim semnale de la părți din noi pe care și uitasem că le avem. Și habar n-avem că trebuie să ne oprim și să savurăm.
Cheful de-a scrie. Cheful de a visa. Cheful de-a râde. Cheful de a-ți asculta propriile bătăi de inimă.
Și-ți poți contoriza schimbarea în reacțiile celorlați la noul tău zâmbet.
Lăsați singuri sau lăsați nefericiți uităm cine suntem de fapt. Și-apare un om care îți amintește calm toate părțile frumoase din tine. Te asigură că poți visa în continuare, că așteptările nu-s degeaba, că nu te va lăsa să cazi. Și-apoi îți complimenteaza plutirea. Și dacă într-o nebunie de moment, într-o disperare sau pur instinct îl crezi și îl lași, dacă îți ignori principiile și îți încalci regulile, nu-ți rămâne decât o incantație șoptită de zis aproape-n gând “da, împart lumea mea cu tine”. Și-apoi brusc ești cel mai puternic.
Ne așteptăm ca umărul visat să ne sprijine schiopatarea dar primim mult mai mult.
Cum apreciem și răsplătim ține doar de noi.
Mulțumesc. Aveam nevoie.
“I write entirely to find out what I’m thinking, what I’m looking at, what I see and what it means. What I want and what I fear.” (Joan Didion)