Urăsc comparaţiile. Involuntar compar. Nu pot iubi în doi oameni diferiţi acelaşi gest, acelaşi cuvânt, aceeaşi privire. Îmi recunosc senzaţia din gesturi diferite, gânduri opuse, cuvinte altfel. Nu caut şi nu accept acelaşi alint, aceeaşi atingere şi gânduri exprimate la fel. M-am oprit din răscolit, încercat, salvat şi acceptat. Iubesc în singurul fel în care cred că se poate iubi. Îmi trăiesc fiecare fericire, durere, zâmbet, mângâiere, îndrăgostire şi despărţire maxim şi nebun. Nu înlocuiesc, nu resping şi nu uit. 
 Un colţ necunoscut din parcul imens e acum al nostru şi aşa va rămâne pentru totdeauna. Şi banca. Şi îmbrăţişarea. …”în afară de tine” se traduce “except you”…
 Degeaba insişti să ţii gluga pe ochi şi să mă convingi să te ghidez. Dă gluga jos. Simte. Întreabă-te pe tine. Eu nu mai am răspunsuri. Te am pe tine. Şi pe mine pentru tine. Şi nu există ideea că n-ar fi de-ajuns ci doar sentimentul insaţiabil de cât mai mult, mai departe şi mai adânc din fiecare. Şi e singurul pe care l-am urmat întotdeauna. 
 Alunecările au fost ale tale, comparaţiile ţi-au ieşit total anapoda şi a venit momentul să realizezi că ceea ce mie mi-a rămas îmi este interzis dintr-un principiu pe care niciodată nu ai încercat să-l înţelegi. Zâmbet cald. Trebuie multiplicat sentimentul actual de câteva sute de ori ca starea de confuzie să nu mai existe şi tu să-ţi vezi în sfârşit viitorul aşa cum ştiai să îl vezi înainte. Şi multiplicarea absurdă şi exagerată vine doar pocnind din degete. Ca o magie. Niciodată altfel. Alegi s-aştepţi sau să accepţi. Canistre, măceşe şi dansuri tribale, sticluţele cu pixies şi dorinţe împrumutate sunt vrăji inventate de tine. A venit momentul să te ştiu fericit.