Trei cuburi, trei gânduri şi trei planuri. Printre bagaje, sandvişuri calde şi cafele în căni termorezistente citesc cuburile Angelei pe care-n urmă cu o săptămână o claxonam voioasă la un semafor în centru. E bine şi reconfortant gândul unui aer proaspăt şi străin. Pentru amândoi. E superbă senzaţia de a mă vedea întipărită pentru totdeauna pe irişi, pe gât şi-n al tău suflet. Sunt nerăbdătoare la ideea drumului noaptea spre un vârf de munte. E neaşteptată bucuria de a ştii sigur că vă văd duminică cu o sclipire fericită-n ochi şi sper cu un premiu de departe.
 
 Tăcerile tale. Ai ştiut să-mi transformi neliniştea şi îndoielile în motive de siguranţă. Cu tine am înţeles că binele nu oboseşte,  iar dragostea nu ia o singură formă. Tăcerile tale au miez de idei coapte, iar parfumul lor mi te păstrează în preajmă mereu. Nu cred că putem măsura în cuvinte tot ceea ce simţim, aşa cum nu cred nici că voi reuşi să-ţi mulţumesc pentru tot ce m-ai ajutat să descopăr. Pot doar să încerc să fac acelaşi lucru. Acum şi mereu.
 
 Nesfârşitele aşteptări. Singur între prieteni. Îi vezi zâmbind, îi auzi vorbindu-ţi, dar ochii tăi rămân mereu singuri. Ca şi cum cuvintele tale ar refuză,pentru un timp,să-şi mai găsească ecou. Ca şi cum mâna ta ar rămâne,de fiecare dată,doar cu iluzia unor degete pereche. Cine poate şti mai bine decât tine de unde vine dezamăgirea? Cine poate să hotărască în locul tău până unde e dispus  să suporte nesfârşitele aşteptări ale unor altfel de timpuri?  Singur, între atâţia prieteni, mergi pe drumul tău. 
 
 Eu fără tine. Liniştea aceea fără de care nimic nu iese cum ar trebui. Sentimentul că există cineva pentru care faci tot ce faci bun. Cineva căruia îi pasă de tine. Răspântiile ne sunt date pentru a conştientiza, permanent,că puteam pierde mai mult. Nici un drum, după o răscruce, nu mai e acelaşi. E cel vechi, plus încă ceva şi minus altceva. Eu fără tine sunt eu cu tine din care te-am (te-au?) luat pe tine.