Nu le mai gândesc. Nu le mai întorc pe toate părțile și nu le mai cântăresc. Le trăiesc, le evit sau le suport. Le iubesc, le ignor sau le asimilez.

Mă obsedează un telefon la care am răspuns prea sec. Prea gol. Prea rea. Mi-e ciudă. Îmi pare rău. Te-am iubit, să știi…

Încet dar sigur, ajung acasă.

Traseul pisicului, dimineață devreme, e așa: urcat în goană scările, plimbat prin soare sub fereastră din tavan, coborât 3 trepte în vârful ghearelor, realizat că nu mai poate coborâ mai departe, mieunat scurt a frică și plonjat în stilul kamikaze în gol. Traseul se sfârșește cu o bufnitură înfundată pe parchet. Eu aud: trei zgârieturi, miaaau..buf. De câteva ori la rând. Până mă trezesc. După buf aștept întotdeauna ținându-mi respirația. Dacă nu e nici un alt miau, e bine.

Supradoză de cafea, azi. Plictis. Dor. Liniște.

Cutii și postere vintage cu femei goale. Mna. Și-un ceas care e cât vreau eu să fie.

Deocamdată liniște și multe DIY projects de colorat artistic ouă. Și brățări.

Am de gând să fug în lume cu un om. Pentru doar câteva zile. Să stăm întinși pe iarbă, cu gust de vin roșu pe buze și sătui de cozonac proaspăt. Cu ochii lipiți de cer și ținându-ne de mână. Am stat de prea multe ori așa ca să încerc să mi le amintesc pe toate.

În rest, despre mine vă zic doar mulțumesc. La nevoie s-au arătat mulți oameni. Și cu ajutor care a cântărit greu.

Random monday useless info: pe scalar îl cheamă de ceva timp Mirabel. Pare să-i placă.