Mi se părea bine și cursiv oarecum să încep postarea asta cu ‘Nu știu de ce nu am mai scris pe blog lately’ și în timp ce o scriam mi-am dat seama că știu, că îmi cunosc motivele la fel de bine cum mă cunosc pe mine și n-ar fi fost fair. Și-s oameni care-mi dau câte un bobârnac din când în când că n-am mai scris, alții îmi trimit mesaje că mă recitesc din urmă și că le face bine… pfff…
După primii cititori (cunoscuți sau necunoscuți) ți se sucește mintea de la a scrie pur și simplu pe blog pentru/despre tine la a scrie pentru cineva/ei. Cu timpul înveți cum să atragi cititori, ce titluri funcționează, cum să-ți închei postarea cu întrebare și vezi toate principiile astea aplicate cu succes pe tot internetul. Și se pune o frână undeva pentru că realizezi că regulile astea ale succesului nu le vrei aplicate ție. Știi cum, știi că poți dar știi că trebuie să schimbi exact ceea ce vrei neschimbat în blogul tău. Și zici ‘meh’,’ce rost are?’.
N-am mai scris dar de gândit/simțit/trăit, am. Mi-am dat seama că nici nu mai citesc bloguri. Dau click pe linkuri din newsfeed și citesc pe diagonală postări indignate (pe bună dreptate), frustrate (că atunci scriem cel mai mult), pline de hatereala (că e epoca haterilor), prea serioase (că sunt și care chiar se iau mult prea în serios) sau fals calde (intenționat pline de descrierea unor senzații pe care le vezi de la o poștă netrăite de cel/cea care a scris). Nimic din toate astea nu m-ar băga în mood-ul meu de scris, în starea aia zen în care scriu despre oameni, prieteni, iubiți, pisici, cafele sau cărți citite.
Și (eiEa ÎN se\\\\\\”””””””’… mesaj de la Zombie în drumul ei spre spătarul scaunului meu) ei între ei se iau mult prea în serios, mult prea personal. Toți am învățat prea repede că pe ceartă și aruncat cu noroi urcăm instant dar uităm că-i temporar. În loc să susținem proiecte și evenimente, boicotăm proiecte și evenimente. În loc să criticăm sincer și constructiv, urâm din start și ne țipam ura sus și tare… pentru că automobile, pentru că libertate și pentru că jurnalism. Scriitori publicați se scuipă între ei, bloggeri se tratează cu dispreț grețos, adăposturi de animale se sapă reciproc, site-uri pe același profil se înjură și bat în vizite unice și iar se înjură. Nu știu ce e, concurență/competiție, invidie, război sau whatever dar nu-i constructiv deloc. E amar. Internetul ăsta e amar.

Oh, dar stați liniștiți că eu știu să-mi iau doza de zen din internet. Pisicile, filmele, arta și evenimentele frumoase își găsesc drumul spre mine întotdeauna. Și oamenii frumoși.

M-apuc de săpat, căutat și răsfoit. O să-mi încarc bateriile și încrederea.
—
O vară prea răcoroasă și supradoză de cireșe coapte. Un deal mult prea verde și o carte citită trei sferturi. Un semn de carte ros de cățel și un scaun împuns de mii de gheare fine de pisică. O muzică din 2009 și un boschet plin de trandafiri înfloriți. Un gând. Un plan. Și un ibric ce dă în clocot.
Azi îmi fac unghiile albe și alternez The Tudors cu Wolf Hall (două unghiuri opuse).
Am fost la BlajAlive, la Festivalul luminii, mă duc la SDC și la Clubul de carte. Și, nu, nu mă duc la Electric Castle pentru că, să zicem, nu-s în publicul target.
Pe deocamdată.
Vară.