Încercând să argumentez o realitate neconformă azi mi-am dat seama că trebuie să tac. Și să mă reinventez. Din ce s-a întâmplat și se întâmplă am senzația că-ți oprești doar lucrurile care se potrivesc imaginii de cum ar trebui să fie. Dar nu e. Și nici nu o să fie.

Mă-ntorc și concentrez pe oameni. Ăia de se dau greu de citit și cu multe ziduri. Pff, o joacă! Un joc. Dai tot la o parte și ajungi la suflet, înăuntru, la ultimul strat și tot ce poți să faci e să acoperi repede la loc, să tragi din părți, să bătătorești și să te mulțumești cu prima imagine. Chiar dacă pentru aia nu ai fi stat ci doar pentru promisiunea înăuntrului. Apoi te concentrezi pe ăia prea mișto și complicați în sinceritatea lor debordantă dar întunecată. Îți fac ochii să sclipească și rotițele să zbârnâie metalic. Dar cu ăia vine și tăcerea. Des și dureros. Pe exuberanți și veseli nu trebuie să te concentrezi. Îi vezi de la distanță. Îi simți. Îi lași sau nu să te golească de energie.

Concluzia e tristă și cumva forțată. Nu am răbdare ca niciunul sau oricare să treacă limita și să vadă.

Orice ar fi. Oricum şi oricând. Indiferent de orice şi oriunde. Permanent şi fără măsură. Frumos şi sincer. Fierbinte sau calm, rece sau acid. Verde sau albastră, roşie sau neagră. Cu umerii lăsaţi sau ţopăind de fericire. Cu sau fără sutien, danteluţă sau tricou fără umeri. Cu tricou de turneu sau cu magnet pe frigider. Cu pisică sau cu mai multe pisici. Cu mailuri sau fără. Cu tine sau fără. Dansând sau stând pe jos, privindu-mă. Queer sau straight. Parfumată sau murdară şi obosită. Plânsă sau toată un zâmbet. Cu blog sau fără. Pe facebook-ul meu sau pe al tău. La festival rock sau de muzică electronică. La mine în pat sau în alt pat.

Happy 420 everyone!

Pe deocamdată, o Liz cu o măsea inflamată, cu tratament de antibiotice și multe party-uri fără alcool.

Când mă apuc să povestesc bucăți și amintiri din viața mea realizez subit ce multe și mișto am trăit. Unele mi se par incredibile și mie. E deranjant când oameni care nu mă cunosc sau înțeleg îmi asociază finaluri sau stări care nu mi se potrivesc. Mie sau oamenilor din viața mea.

Așa începea draftul deschis acum câteva ore dar n-am să-l mai continui că prea frumoasă a fost ziua asta. A început cu tonul tău de om serios în trei mesaje înregistrate mult după miezul nopții, a continuat cu o dimineață cu soare în care m-am trezit târziu dar la timp să străbat Clujul și să mă mir de primii copaci înfloriți și de piețele pline de narcise. Acum ronțăi alune nesărate și sorb dintr-un pahar cu suc de roșii. Îmi dau restart în câteva zile. De 1 aprilie pare un moment bun. Lejer ca o păcăleală. Ca acum mai bine de 15 ani cand m-a scos Marius în oraș să-mi spună că mă iubește. De 1 aprilie. Încă îmi amintesc cu ce eram îmbrăcată și unde am băut un suc.

Viața are un mod ciudat de a-ți da peste nas când îl ții prea sus. Miezul nopții de azi a trecut cu o palmă pe care mi-am dat-o singură. E timpul să mă gândesc la mine.

One milk coffee to go, please. Într-o benzinărie în Austria m-au înțeles. Într-un coffee shop mic din Germania, nu. Nici la recepția hotelului din Dortmund. Deși în germană sună cam la fel.

Ogh well, not today.

Liz

Numai noi putem pleca la drum lung pe prima ninsoare din an, traversa țara pe ninsoare viscolită pentru a ne pupa părinții, umple portbagajul cu borcane de murături, gogoșari și castraveți, pungi de nuci, cârnați și sticle de țuică și vin de la Galați și-apoi pleca repede înapoi la Cluj ca să nu ne blocheze nămeții acolo.
Am prins o zi întreagă în Galați mult prea scurtă pentru tot ce voiam să fac, pentru toți pe care voiam să-i îmbrățișez, pentru toate locurile pe care voiam să le vizitez. Așa-i când totul e pe fugă. Rămâne pentru la primăvară.
Pentru că din ultimele trei zile, două am fost pe drum am mai multe să-mi amintesc din călătorie decât de la destinație.
Călătoria a însemnat prima zăpadă simțită, tăvălită și gustată de Maya (ditai labradorul), colac secuiesc fierbinte mâncat să sărbătorim trecerea Oituzului cu bine, copaci prea grei de la gheață și zăpadă căzuți în mijlocul drumului prin Sf. Gheorghe, motiv de sunat la 112, căței zgribuliți prin parcări hrăniți din sacul de boabe din portbagaj, goană după o cafea adevărată, chioșcurile de suveniruri de pe marginea drumului, afișele electorale cu Geoană (!??), Sighișoara pe ploaie torențială, turme de oi, scaune pline de păr de câine, Autostrada Transivaniei în ceață, “exit roundabout” și “slide left” și bucuria ajungerii la destinație.

Singura zi la Galați a însemnat îngrozit Veta (cea mai pisică pisică), părinți strânși în brațe, cadouri, schimb de sacoșe, lipit spatele de sobă, pupat nepot frumos, pupat Ina, strâns în brațe soră, încercat să întru în mall să strâng în brațe prietene care erau la târg dar împiedicată de oamenii de pază (!!), făcut cu mâna prin geam Inei, fugit repede înapoi acasă să fac bagaje, făcut bagaje, încercat să înghesui bagaje în mașină, promis că mă întorc în primăvară, asigurări că o să conducem cu grijă, “stai că am uitat să-ți mai dau ceva”, “lasă că oricum nu mai e loc”, “nu ți-am dat cadoul!”, “mi-l dai data viitoare!” și pornit iar la drum.

—
Am ajuns acasă la pisicile mele, cafeaua mea, comenzi de făcut, colete de trimis, un vis cu sărbători fericite și so much internet to do.

Mi se părea bine și cursiv oarecum să încep postarea asta cu ‘Nu știu de ce nu am mai scris pe blog lately’ și în timp ce o scriam mi-am dat seama că știu, că îmi cunosc motivele la fel de bine cum mă cunosc pe mine și n-ar fi fost fair. Și-s oameni care-mi dau câte un bobârnac din când în când că n-am mai scris, alții îmi trimit mesaje că mă recitesc din urmă și că le face bine… pfff…
După primii cititori (cunoscuți sau necunoscuți) ți se sucește mintea de la a scrie pur și simplu pe blog pentru/despre tine la a scrie pentru cineva/ei. Cu timpul înveți cum să atragi cititori, ce titluri funcționează, cum să-ți închei postarea cu întrebare și vezi toate principiile astea aplicate cu succes pe tot internetul. Și se pune o frână undeva pentru că realizezi că regulile astea ale succesului nu le vrei aplicate ție. Știi cum, știi că poți dar știi că trebuie să schimbi exact ceea ce vrei neschimbat în blogul tău. Și zici ‘meh’,’ce rost are?’.
N-am mai scris dar de gândit/simțit/trăit, am. Mi-am dat seama că nici nu mai citesc bloguri. Dau click pe linkuri din newsfeed și citesc pe diagonală postări indignate (pe bună dreptate), frustrate (că atunci scriem cel mai mult), pline de hatereala (că e epoca haterilor), prea serioase (că sunt și care chiar se iau mult prea în serios) sau fals calde (intenționat pline de descrierea unor senzații pe care le vezi de la o poștă netrăite de cel/cea care a scris). Nimic din toate astea nu m-ar băga în mood-ul meu de scris, în starea aia zen în care scriu despre oameni, prieteni, iubiți, pisici, cafele sau cărți citite.
Și (eiEa ÎN se\\\\\\”””””””’… mesaj de la Zombie în drumul ei spre spătarul scaunului meu) ei între ei se iau mult prea în serios, mult prea personal. Toți am învățat prea repede că pe ceartă și aruncat cu noroi urcăm instant dar uităm că-i temporar. În loc să susținem proiecte și evenimente, boicotăm proiecte și evenimente. În loc să criticăm sincer și constructiv, urâm din start și ne țipam ura sus și tare… pentru că automobile, pentru că libertate și pentru că jurnalism. Scriitori publicați se scuipă între ei, bloggeri se tratează cu dispreț grețos, adăposturi de animale se sapă reciproc, site-uri pe același profil se înjură și bat în vizite unice și iar se înjură. Nu știu ce e, concurență/competiție, invidie, război sau whatever dar nu-i constructiv deloc. E amar. Internetul ăsta e amar.

Oh, dar stați liniștiți că eu știu să-mi iau doza de zen din internet. Pisicile, filmele, arta și evenimentele frumoase își găsesc drumul spre mine întotdeauna. Și oamenii frumoși.

M-apuc de săpat, căutat și răsfoit. O să-mi încarc bateriile și încrederea.
—
O vară prea răcoroasă și supradoză de cireșe coapte. Un deal mult prea verde și o carte citită trei sferturi. Un semn de carte ros de cățel și un scaun împuns de mii de gheare fine de pisică. O muzică din 2009 și un boschet plin de trandafiri înfloriți. Un gând. Un plan. Și un ibric ce dă în clocot.
Azi îmi fac unghiile albe și alternez The Tudors cu Wolf Hall (două unghiuri opuse).
Am fost la BlajAlive, la Festivalul luminii, mă duc la SDC și la Clubul de carte. Și, nu, nu mă duc la Electric Castle pentru că, să zicem, nu-s în publicul target.
Pe deocamdată.
Vară.

“You never change things by fighting the existing reality. To change something, build a new model that makes the existing model obsolete.” That’s why I’m not fighting with you.

Cel mai rău ales anotimp pentru schimbare este toamna. Lumea se retrage și-și asumă organizarea. Diminețile reci și serile cu întuneric prea devreme nu-s bune pentru reorganizare și nici pentru planificare, nu-s bune pentru drum lung cu frică de ninsoare și nici pentru schimbat priveliștea de la geam. Schimbarea sperie. Schimbarea este grea. Și chiar dacă am trecut de etapa aia și am experiență în schimbări. Dar tot e frustrant să vezi că lumea se retrage spre bârloguri și tu părăsești bârlogul în căutarea altuia cu o priveliște mai frumoasă. E ca în diminețile de iarnă când unul iese de sub plăpumi și pilote calde spre o activitate nedorit de racoroasă și mult prea matinală și celălalt își strânge plapuma mai mult în jurul lui. Nu puteam să aleg o primăvară puternică și caldă. Sau o vară dezbrăcată și luminoasă. Fix o toamnă adormită. Continue reading →