Breakfast in bed

Mă trezesc în zgomote de bucătărie și miros apetisant de mic dejun. Nu știu dacă m-am mai trezit vreodată așa. Doar eu trezeam așa amestecând abur de cafea cu miros de pâine prăjită și zgomot de grill sfârâind. Când deschid fereastra aerul mă trezește instant.
Sunt de părere că așa trebuie să fie viața fiecăruia dintre noi, cu mic dejun servit la pat, cu lenevit în apă caldă și în spumă într-o baie mică cu lumina stinsă și doar lumânări parfumate pâlpâind, cu întâlniri somnoroase și prăjituri dulci dăruite să avem ce mânca la birou, cu sms-uri să ne meargă fain ziua, cu reveniri într-un acasă mirosind a clătite cu portocală rasă și pe hol a aftershave, cu filme comentate și scene repetate să le înțelegem, cu răscolit în cutii și făcut planuri de mai departe, cu adormit pe jos sub pisici torcânde…

Viața mea capătă o altă culoare. Am stat până târziu sortând lucruri nefolositoare și gândindu-mă dacă să-i trimit agende vechi de câțiva ani lui Flo. Sau pixul cu multe culori de la Ina. Am prea multe lucruri și dacă vreau să fug în lume acuma aflu ce las în urmă că sincer nici nu mai știam ce am prin toate cutiile.

Am în intenție de mulți ani să părăsesc Galațiul în favoarea Clujului. Și am fost de la început conștientă că e un proces de durată. Chiar dacă mulți pași au fost făcuți și planurile iau contur de la o zi la alta știu că poate să mai dureze încă 3 ani. Tu zici că doar 3 zile. Ca în visele mele apocaliptice în care bag pisicile și laptopul în rucsac și te iau de mână. E mai complicat de-atât.

De câteva zile stau departe de Facebook. Până se liniștește nebunia cu câinii. Că eu plâng la toate pozele și articolele sharuite de lume. Oricum suntem un neam stricat de violatori, bețivi, criminali, maneliști, lacomi și frustrați încrâncenați. Cum să aud de la un om care muncește la aceeași firmă cu mine că prinde câinii și-i duce și-i aruncă de pe viaduct? El crește doi copii. Deci peste 20 de ani vor fi doi ca el. Și pentru ‘oameni’ ca ei nu există leac. Decât fuga departe.
MmmmmMmmmm
Mă întorc la starea mea de breakfast in bed și pisici torcânde lângă cada mea cu spumă.

Trebuie să-mi schimb permisul auto. Curând. Și să-mi fac pașaport. Că n-am. Culmea. Și e și timpul pentru un nou tatuaj. Pisici, dragon, luna, sugarskull sau trandafir. Clișeu. Că le voi avea pe toate pe mine.

Aștept o siglă nouă pentru lizu.ro. Și o modificare mică mică la logo-ul de lizknot. Aștept bannere noi și vesele, avatare pentru toate magazinele și paginile și multele proiecte terminate să pot anunța relansarea. Că toamnă-i numai bună transformarea.
Diseară la Bankers îs Păsările lui Hitchcock. Mâine e vineri. Ce facem de Crăciun și Revelion?

You’re The One That I Don’t Want

Relațiile nu vin cu mostre. Oamenii nu vin cu trailere. Doar iubirile vin cu teasere. Pur marketing hormonal. Și ne-aruncăm cu capul înainte. E tot ce ne-am dorit. E altceva decât am avut vreodată. E exact cum nici nu credeam că există.

O să fie bine… Doar dacă păstrăm senzația de teaser, ne recunoaștem meritul trailerului și catalogăm senzația timpului împreună ca mostre de viață. Neacceptată. Nepotrivită. Nefericită.

Cred că doar după ce ne explorăm toate posibilitățile relației dintre noi putem să ne dăm seama care e forma cea mai bună în care să funcționam. Forever. Cred că putem fi prieteni foarte buni doar după ce ne convingem că nu putem fi niciodată mai mult de-atât. Cred că noi vindecăm timpul și nu invers. Depinde doar ce vrem unul de la celălalt.
Dacă nu știm, e grav. Dacă intensitatea e aceeași, e perfect.

E așa haos în mine încât abia aștept izolarea. Mea.  Am scris acum două zile un draft de despărțire lung și greoi. N-am vrut să-l public. Dar și postarea asta tot de despărțire pare.

Plec la București atârnată de un balon roz. Fucsia. Ascult rock câteva zile. Beau bere. Fac poze. Strâng prieteni în brațe. Adorm pe umăr cald. Plâng, râd, cânt. Rock the city 2013.

Zâm besc.

Eyes closed, soul closed, ears covered

I can’t remember the last time I wasn’t at least kind of tired.
O săptămâna mult prea aglomerată  în care mă simt obosită, neinspirată dar optimistă. Iar dacă sănătatea îmi revendică o viață, mai am opt pline. Time to reborn. In slow motion.
Aud totul undeva departe și mi-am întins pilotele prin casă pe jos în caz că pic brusc.
Am nevoie de somn adânc și perfect satisfăcut. Satisfăcător.

My slow blink it’€™s a peace sign. Dar sunt oameni care văd amenințarea într-un semn de pace.

Îngrămădeală de zâmbete noi conturează drame pe-un orizont spre care nici nu mă uitam.


Am descoperit o cameră care mă vindecă de orice. Continue reading

True love waits in haunted attics

Exagerez. În senzații. Îmi exagerez senzațiile, prieteniile și iubirile. Îmi exagerez depărtările, orgoliile și nebuniile. Amplific dorurile, gemetele și ideile. Mă epuizez. Și-apoi tac. Zâmbesc, ridic din umeri și sărut. Dar tac.
Dau panică și îngrijorare, atrag păreri și îndemn la gesturi. Din nimic.
Și-apoi că evident dau dependență.


Promit solemn să îmi reintru în ritm. Să îmi reîntregesc colecția ce e pe terminate acum. Să-mi văd zâmbind dreamcatcherele atârnând. Să număr charmurile. Să mă laud. Să scriu la fel de mult și despre noi. Să râd. Să ronțăi trandafiri. Să fac un plan. Să calculez vacanța. Să iau bilete de-avion. Să merg la încă un concert. Să fiu mai relaxată sau mult mai optimistă. Să cred mai mult când te aud că mă iubești.

True love lives on lollipops and crisps.

The downsides of independence are immensely shitty

M-am obișnuit să nu cer și să nu chem. Să nu sun, să nu depind și să nu promit. Sunt o tristă. Nu, pe bune, adică plâng în hohote la filmulețe sad cu pisici și-apoi îmi chinui pisicile câte douăzeci de minute, din dragoste evident, până se-ascund confuzate de nebunia mea temporară(speră ele); locuiesc singură și câteodată, brusc, instantaneu și deodată, într-una din 100 de nopți îmi dau seama că dorm singură și că e aiurea să dormi singură într-o casă; m-am obișnuit să nu vorbesc și să nu povestesc ce aflu sau mi se întâmplă și aproape că am senzația că nici nu mi se mai întâmplă pentru că n-am cui să i le povestesc. Faze de om trist. Momente dinalea de luciditate dureroasă.
This one time, in band camp… Continue reading

Confusing word of the day: around

Sometimes I get in a mood, where I’m just like, ‘Everything here bugs me.’ And when that happens, you’re the only one I want to be around. So, be around!

Vroiam să-ți povestesc că mă trezesc mult mai ușor dimineața. Și mult mai devreme. Azi dimineață am făcut duș și am lăsat prosopul mare, alb și ud, întins pe canapea. Continue reading

The air of spring smelling of never and forever

Încă nu simt eu că-i primăvară de-a binelea dar știu că vine. N-are de ales. Îi aproape aici.

Mi-e din ce în ce mai dor de mare, de valuri și de nisip. De munte, aer curat și dimineți răcoroase. De Lepșa cu ceață, de Şerbeşti cu soare. De casa lu’ tata, neterminată, dar cu acoperiș albastru și jaluzele verticale. De Putna și adunat pietre. De Vama Veche cu muzică live pe fundal. E evident că-mi trebuie un concediu.

Cu cât e mai soare dimineață, cu atât mă trezesc mai fericită. Cu veșnicul iaurt în brațe ajung la birou și-ncep oftând o nouă zi. Muncesc 8-9 ore cu pauze amestecate de cafea, iaurt, un like pe facebook, o confirmare de comandă pe Breslo, o glumă cu fetele, o melodie cântată cu Aida, o sută de telefoane, o grămadă de hârtii, două amenințări, trei glume proaste, două situații stresante și un gtalk calmant. La maxim 5 dupamiază sunt trântită în fotoliul meu roșu de acasă,  încurcându-mi degetele în câteva zeci de ațe colorate. Și asta se repetă constant de  cinci ori pe săptămână cu mici devieri de plăcintă de la Ina sau film și popcorn cu Adi, sau bârfă cu Hellen sau Simone. Weekendurile sunt atât de sălbatice (hehehe) că nu-mi aduc aminte în totalitate nici unul ca să vă povestesc despre ele. Din weekendul trecut, de exemplu, am ieșit cu o brațară albastră la mână și o pălărie imensă și verde Guinness.  Deci se poate presupune că fu fun. Dar e program de iarnă ăsta. E program de hibernat și îi cam gata, a ieșit soarele și statul în canapea la plăcinte, bârfă și film nu mai e satisfăcător. Primăvara răscolește în noi înstinctul de aventură și călătorit, dorul de natură, iarbă și pădure, de nisip, val și cort. Orice altceva decât să stăm inside cu ceai cald în față, sună mai apetisant. Acuma am nevoie lângă mine de oameni cu care pot face un plan de încredere, în ochii cărora îmi pot vedea vara frumoasă și specială, în promisiunea cărora îmi pot lăsa timp din viața mea. Chiar și pentru aventuri spontane îți trebuie tot oameni de încredere.

Așadar, bifați! 1 Mai, în fund pe nisipul rece amestecând câteva pliculețe de nes în sticla de cola. Paștele la Lepșa, înfofoliți în pături și numărând stelele de pe cer și lumânările care coboară de la mânăstire. Depeche Mode, la București, cu emoție și cântat din rărunchi. Sfârșitul lui iulie la Cluj, la Peninsula. O săptămână din august în Europa, undeva. O săptămână din septembrie în camping la mare.

Din listele astea câteodată nu se bifează tot. Dar numai gândul mă face să merg mai voioasă, dimineață devreme, cu iaurtul în brațe, spre birou.

*Asta-i pentru ăia de zic că ne pierdem viața pe facebook, că ei și-au șters conturile și acuma stau la televizor de la 5 când ajung acasă și până adorm. Și merg la pescuit o dată pe săptămână și se îmbată cu vecinul de scară o dată la două săptămâni discutând știrile de la ora 5 și pufnesc superior cum ne lăsăm păcăliți de unealta diavolului, facebookul. Drept urmare vara asta am să mi-o irosesc pe facebook, punând poze de la toate concertele, dând check in în cele mai tari locuri și publicând pe blog din creierii munților sau cafenele cochete din Franța sau Germania. In your face!

Between Order and Randomness

Nu-mi place să promit ore fixe sau să fac planuri comune categorice. De ceva timp. Îmi plac lucrurile, întâlnirile şi planurile lejere, dacă se poate, dacă e de unde şi de ce. Dacă e să fie şi să se dorească.
Pe de altă parte, planurile mele individuale trebuie făcute din timp, la fix şi cu listuţă scrisă. Când plec la drum lung, Herr îmi pune în rucsac foi rupte din agendă cu exact toţi paşii intermediari de la a lua cafea de la automatul de pe colţ cu fisa din buzunarul din dreapta până la toate staţiile de metrou, magistrale, check-in-uri şi terminal sau număr de gate. Ştie că mă pierd şi mă panichez. Trebuie să ştiu exact unde merg, când şi cum. Dar după ce ajung oriunde îmi propun să ajung, nu mai vreau să ştiu nimic sau să fac nici un plan. Aştept comod să se întample, să-mi vină cheful sau pofta şi să mă odihnesc în viaţă. Şi mă odihnesc un timp, aşa random şi cu doar mici sparkles până mă apucă teama că pierd multe nefacându-mi planul. Planul de bani, planul de timp şi planul de socializare; toate absolut necesare ca să nu ratezi concerte mici în urbea noastră gri, party-uri în Daily sau vreun spectacol rătăcit. Ca să nu ratezi festival şi concert în capitală, festival în Europa, vacanţă la munte, mare sau oraş străin, târguri sau evenimente mai scumpe. Ca să nu ratezi exact lucrurile pentru care trăieşti. Şi iar încep să fac planuri cu liniuţe, citesc despre destinaţii, facem calculul în bilete de tren, litri de benzină şi sfârşim prin a cumpăra câte 3 sau 4 bilete de avion într-o singură seară.

Paradoxal listelor, sunt o dezordonată plină de lene confortabilă. Listele sunt pentru a ține departe surprizele neplăcute. Și se întâmplă cu succes, de aceea insist să gândesc planurile în detaliu. De zece mii de ori înainte. Cred că doar planurile care presupun părăsirea pe perioade îndelungate a zonei mele de confort. Pe de altă parte, deși n-am pic de orientare în spațiu, mă pierd des și intru în panică, sunt fricoasă și obsesiv precaută, dau destul de multă încredere însoțitorilor temporari, întâmplători sau permanenți.

Acuma mă gândeam că dacă planurile mari sunt făcute, bilete la câteva concerte luate, şi altele în plan, locurile în avioane rezervate şi prietenii anunţaţi că vor fi înghesuiţi câteva zile, ar trebui să mă calmez şi să las să se întâmple random restul plăcerilor mici precum clătitele cu ciocolată sau partyuri cu bere şi wursts sau să le fac şi lor, ţelurilor ăstora mici câte o listă? Sau un post it…?

 

Undeep thoughts…about stuff ‘n things…

În anotimpul caloriferului cald, al pisicilor torcânde și-al cafelelor aburinde lângă tastatură, carte sau andrele, mie îmi crește cheful de călătorit. Instinctul de hibernare sau de nesting îmi lipsește toamna și primăvara. Hm. Și plec. Dar mă întorc și mă cuibăresc cu prima zăpadă.

E bine tare să ai cui să-i spui te iubesc. Mai bine decât să ți se spună te iubesc.

Am descoperit niște sunete noi în casa mea Continue reading

The world is full of walls

M-am întors din orașul taxiurilor crem și al rinocerilor zburători. Din orașul școlilor de balet și al cartofilor prăjiți. Din orașul turnului de televiziune și al berii DAB. Din orașul trenurilor subterane, metrourilor de suprafață și al tramvaiului suspendat. Din orașul celor patru pisici și al vacanței mele. Dortmund.
Am zburat pentru prima oară și mi-a fost frică. Încă îmi este. M-am plimbat continuu și m-am minunat. Am întâlnit mult mai puțini nemți care știu engleză decât mă așteptam să întâlnesc. Am întâlnit mult mai mulți străini care știu română decât mă așteptam să întâlnesc. Am mâncat o grămadă de bunătățuri, am băut cafele multe, m-am pierdut pe pietonale și comerciale, am cumpărat suveniruri, eșarfe, vederi, brichete și-o lumânare. Am primit cadouri, am socializat, am cunoscut oameni frumoși și m-am întors acasă.
Mi-a plăcut. Totul avea un sens acolo. Vă recomand A&O Hostel. Fix în centrul orașului, exact lângă gară, extraordinar de curat și frumos, bun bun ca și preț (100 Eur toată săptămâna).
Înainte de a pleca m-au speriat sfaturile de pe HostelWorld și Trip Advisor despre rețelele de transport în comun (multe și scumpe) dar acolo am învățat rapid traseele S-Bahn (un fel de regio dar care mergea și subteran), U-Bahn (un fel de metrou dar care mergea și pe la suprafață) și H-Bahn (un fel de vagon suspendat ce făcea legătura între diverse colțuri din campusul universitar). Nu prea ai cum să te pierzi: hărți mari, indicatoare, blue point-uri, info point-uri. Multe.
Binențeles că la aeroport mi-am scotocit tot rucsacul pentru că le apărea pe scaner ceva ce le semăna cu recipient cu lichid. “Oh, it’s a candle!” au zis în cor. Atunci mi-am dat seama că mă plimbam în șosete pe-acolo și că e cazul să-mi pun ghetele dacă vreau să mă îmbarc.
Cursul de germană m-a ajutat. Mai bine vorbești în germană stâlcită decât în engleză clară. Te vor înțelege mai mulți oameni.
Dortmund e un oraș colorat, cu oameni colorați care vorbesc multe limbi colorate, trăiesc în case cu ferestre colorate și au priviri dintre cele mai colorate.
O să mă mai duc. Dar până atunci: Paris. Și Praga. Și măcar încă o data Viena.
M-am întors fericită la dragostea mea din Galați, cu gândul la dragostea din Cluj și purtând cu mine dragostea din Dortmund.

There is another world, but it is inside this one.