Sunt lucruri pe care le facem din reflex. Dintr-un impuls de moment și le uităm senzația imediat. Am avut timp azi să mă gândesc la lucrurile pe care le-am făcut pentru ultima oară fără să știu că va fi ultima oară când le fac și nu le-am dat atenție. Nu le-am păstrat senzația.
Am văzut Griffin&Phoenix. Un film calm despre moarte. Un film prea trist.
Închide ochii și ia-mă de mână. Imaginează-ți o mașină caldă, o ploaie rece și-o stradă întunecată. Și liniștea.
Imaginează-ți o cameră cu geamuri imense, un întuneric luminat doar de farurile mașinilor și-un zgomot de filtru ce-mprăștie miros de cafea.
Imaginează-ți o mochetă aspră, pereții transpirați ai unei camere de la subsol sau demisol și-un iz de pisică impregnat în aer.
Imaginează-ți ninsoarea, sania și rimelul meu întins.

M-au căutat prieteni vechi în weekendul ăsta. Unul m-a sunat trist și obosit pe-o viață ce-a invidiat-o la mine. Acum doar a încercat să mă complimenteze că reușesc să rămân la aceeași vârstă. El nu mai are cum. Ar trebui să se întoarcă. Altul mi-a umplut casa de veselie și baloane de săpun confuzându-mi pisicile. Mi-a tratat ochii roșii plânși cu zâmbet larg și senzația că e același om.

Eu iubesc în continuare. Nu m-am oprit nicicând. Nu vreau să pierd nici un moment. Nu vreau să existe momente lucide în care să realizez că nu iubesc. E ca și cum m-aș nega pe mine. Modul meu de-a iubi nu s-a schimbat. S-au schimbat oameni și tablouri, scenarii, orașe și vieți.

Visez mult și colorat, apocaliptic, interpretabil și nebun. Ascult Vermilion Part 2.