Am blog. Sunt bloger. Am un blog personal ceea ce înseamnă că, pe lângă faptul că sunt cel mai aproape de definiţia şi destinaţia unei astfel de unelte cum a fost ea iniţial concepută, scriu diverse articole, cu subiect sau fără, cu interes general sau fără, cu şi despre mine, cu şi despre cine vreau şi simt eu să scriu. Nu am target. (sic!) Nu am limite (poate de bun simţ şi poate limitele mele de interes personal ca să zic aşa). Acesta este blogul meu personal, este ziarul meu gratuit despre nimic cu răspândire de la mică la foarte mică, este o fiţuică mâzgălită după bunul meu plac lipită pe-un stâlp undeva mult deasupra nivelului ochilor ca să fiu sigură că dacă chiar vrei să o citeşti trebuie să faci puţin efort şi nu îţi bag cu forţa aberaţiile în retină tocmai din acest motiv. Îmi place ideea de a avea blog, îmi place ideea de a scrie pe blog, îmi place ideea că cineva citeşte ce am scris. Nu urmăresc ceva anume având un blog. Scriu constant undeva la mijloc între ce-i considerat rar şi des. Nu sunt coerentă în subiecte şi taguri şi nici nu cred că aş putea fi. Nu ştiu foarte multe despre fenomen în sine dar învăţ pe parcurs. Nu înţeleg încă termenul asociat unor bloguri şi anume “de nişă”. Îmi place ideea de a-ţi face publice gândurile şi ideile, binenteles cele pe care simţi că vrei să le faci publice. Incerc sa fiu cat se poate de sincera. Ce scriu e ceea ce traiesc. Poate nu explicat in amanunt ci doar simtit. Nu ma straduiesc sa plac nimanui.
Majoritatea blogurilor care le citesc sunt bloguri personale deşi şi încadrarea asta este vagă.
Nu-mi spune! Ai blog?! Si lumea da ochii peste cap. Va rog să mă iertaţi. Sunt inofensivă de felul meu. Şi-mi place blogul meu frustrat.

       You kiss me, baby, in the coffee shop…  you make me nervous, you gotta stop!
Aseară am primit cea mai frumoasă declaraţie de dragoste. Habar nu am de ce, aseară m-am simţit iubită şi în siguranţă. Ca doi nebuni glumeam să fugim în lume, să luăm un tren spre oriunde şi să lăsăm totul în urmă. Şi-atât de reală era dorinţa încât i-am simţit palma caldă cum îmi strânge pumnul într-o fugă veselă şi dementă spre gară. Ştiu sigur că în braţele lui ar fi o linişte frumoasă tare. “Am fi fost fericiţi? Dacă am fi profitat… ştii… dacă am fi fost împreună?” “Da… foarte…” “Şi eu cred la fel…”. Ar fi fost/fi aşa timpul nostru: dement şi intens, ai râde de mine, m-aş supăra şi alinta, m-ai împăca şi iubi, am alerga la fel de mult cât am lenevi, am socializa la fel de mult cât am adora să ne ascundem de toată lumea, mi-ai lua flori, ţi-aş lua cadouri inutile, ţi-ar fi frică, mie nu, mi-ai citi, mi-ar fi ruşine, m-ai vindeca, aş trăi pentru tine, ai trăi pentru mine.

      There’s a moment when all old things  become new again but that moment might have come and gone;  All I have and all I know  is this dream of you which keeps me living on… (Dylan)

 Nu eşti făcut pentru haos. Nu eşti făcut pentru dezorganizare şi anarhie. Eşti bun, frumos şi blând. Eşti pasional şi serios. Eşti darnic şi nepretenţios. Cazi în depresie atât de rar şi-atunci doar când constanta ţi se clatină. Oricare. Când ce credeai că ai îţi este oarecum ameninţat. Ocoleşti definiţii şi paradă. Vrei stare de bine şi linişte. Nu recunoşti ce vrei spunând că nu ştii nici tu. Te bucuri când primeşti şi trăieşti maxim când se potriveşte sufletului tău. Când nu, laşi să se vadă resemnare nu furtuni ce le trăieşti. Eu le descopăr vâjâitul şi mă sperii. 

  Sfârşit de săptămână liniştitor. M-am odihnit cu filme şi cărţi. Mi-a fost dor şi am visat. Duminică dupamiaza s-a împlinit cu Schimb de Cărţi. Senzaţie de bine şi multe dejavu-uri. Miruna îşi dă demisia. Îmi pare rău. Mie mi-a plăcut şi mi-am luat energia din toate părţile de unde mi se transmitea. Din primul moment în care am intrat am căutat privirile care mă vindecă. Trei oameni ce de un an mă învaţă, mă definesc, mă înţeleg şi mă acceptă. Şi pentru fiecare dintre ei am o anume privire, o anume senzaţie şi o anume dragoste. În dreapta mea zâmbet ce-mi înţelegea tremurul mâinii. Mai bine ca oricine de pe lumea asta.
  Departe şi rece şi-apoi aproape şi caldă, fascinanta Vy. Când o văd am aceeaşi senzaţie ca acum un an, într-o clasă de liceu când urmărind-o cu privirea am întrebat cine e. Ştie că încă mă fascinează. Şi-apoi dominând discuţiile, privirile tuturor, ale mele şi ale femeii frumoase ce natural mi se pare inseparabilă lui, era Cip. Acelaşi. Care cu doar o zi în urmă mi-a trecut pragul după ceva timp de lipsă. El defineşte orice univers unde calcă. Şi ştie să reia privirile, discuţiile şi gesturile de unde rămăseseră chiar şi după o absenţă. De aceea, ei trei încă sunt. La mine-n suflet. Nu cer, nu aşteaptă şi nu pretind. Doar sunt. Indiferent şi necondiţionat. Şi fiecare o ştie prea bine. 
 Azi am să-i onorez cu amintiri reamintite. Cu ceaiuri calde într-o iarnă. Desene cu marcarul pe foi albe ce trasează iubiri. Mănuşi fără degete şi codiţe cu aţă colorată. Şedinţe foto cu ochelari şi zile cu South Park şi bong în bucătăria mea. Lacrimi şi disperare. Plimbări în ploaie noaptea târziu. Zile de naştere cu adevăr sau provocare întinşi pe covoare. Şuviţe de păr tăiate şi păstrate. Pergamente imense cu fotografii şi ceară. Discuţii filosofice şi poezii de dragoste rostite seara târziu. Multă muzică. Mult sentiment şi acceptare. Fără întrebări ei ştiu atât cât trebuie să ştie despre celălalt şi tot despre mine. The circle was complete. 
 Afară în aerul răcoros m-a strâns în braţe Dina. De câteva ori. Era veselă, poate fericită, fină şi caldă. Dacă aş putea să fiu cineva aş vrea să fiu Dina. Dacă aş putea să creez pe cineva aş crea-o pe Dina. Pentru mine. Exact cum e ea acum. Cu tot cu plecarea iminentă.
 Gălăgioşi, veseli sau liniştiţi şi moi au mai fost Andu, Ada şi Ale. Şi s-a vorbit de Jul în lipsă. Frumos. Nou pentru ei şi cel mai vechi şi familiar doar pentru mine a fost Lord D’If.
 Au fost şi cărţi…