Liz and her coffee cups

by
Doi ani.
 Întotdeauna am avut puterea să recunosc când cineva şi-a dat seama cine sunt cu adevărat. Nu puterea, plăcerea. O frază, un gând sau un sentiment ce în mine tăcea dar trăia, rostit de vocea unui cunoscător de “mine” a primit cel puţin o acceptare lentă ca o înclinare repetată a capului. 
 Nu am negat nicicând părţi rele sau urâte. Poate pentru că nu am nimic chiar atât de rău şi urât încât să nu fie acceptat de lumina zilei. 
 Le-aş spune că prieteniile bazate pe sentimente frumoase comune, pe afinităţi comune sunt mai sincere şi ţin mai mult decât cele bazate pe antipatii comune. Dar nu o să mă creadă. Şi cine sunt eu să le răpesc singura ocupaţie şi singurul subiect de bârfă? De fapt eu sunt însuşi subiectul. Iată că al meu avertisment că dau dependenţă îşi lărgeşte orizonturile. Nu dau dependenţa numai în sensul bun şi frumos al prieteniilor vesele ci şi în sensul ocupării zilelor cu intrigi şi chicoteli dând din coate. M-amuz. Şi cât doare la unii neputinţa de a mă atinge/doborâ/leza sau măcar norocul de a putea spune că au avut dreptate. De ce s-ar chinui cineva să-şi traisca viaţa total invers de cum şi-ar dori cu adevărat doar să câştige o luptă minoră şi de suprafaţă? Doar să arunce priviri superioare ce se întorc împotriva lor când se privesc în oglindă. Sau poate încep singuri să-şi cultive noi identităţi. Ah, nu. Nu dau eu puterea asta oamenilor. M-amuz din nou. De noi modalităţi scornite de a mă ataca. Sau de a mă face să mă încrunt măcar.
 Aveam, în trecut, un discurs frumos despre cine sunt şi ce merit. Despre standardul meu şi întreaga valoare calculată oricât de subiectiv dar mai bine supraestimată decât invers. Doza de modestie afişată face echilibrul posibil. Iar restul cerne oamenii şi lucrurile din jurul tău. Şi-apoi un om fericit şi seren produce invidie constructivă de genul: te invidiez, vreau să fiu ca tine! sau invidie distructivă cu modalităţi eşuate de copiere.
 Am văzut fraze copiate de la mine fără ghilimele sau autor, mai demult am văzut un întreg blog care arăta identic cu al meu, de la titlul ultimului post, fotografia utilizată la el, până la tema blogului cu canapea roşie. Erau intenţionate încercările. Îi cunoşteam. Mă citeau. Am citit la raw şi mi-a plăcut atitudinea în faţa plagiatului. Oarecum ironică. 
 Deşi e măgulitor gândul, zic. Să te copieze cineva. Aşa îl simt. Eu. Ceilalţi spectatori îl consideră penibil. Extrem de penibil. Ştiu. Poate nu ştie să creeze ceva original, poate încă nu are idee cine este şi cine vrea să fie. Sau poate intenţionat aşteaptă reacţia asta. Primeşte-o. Cu zâmbet cu tot.

 Eu ştiu cine sunt. Sunt Liz. Şi astea sunt cănile mele de cafea. De doi ani de zile. :)

Jurnal scurt si răcit

by

 Aer ud şi curat. Trotuarul e ud, maşinile şi chioşcurile de ziare. Frigiderele de îngheţată sunt pline de frunze scuturate de ploaie. Ador vremea asta.

 O tuse obositoare mă chinuie de ieri. E a doua oară când răcesc toamna asta. M-am alintat în deja-vu-uri de damă cu camelii, tuşind şi răsucind cersafuri albe lângă impresia c-ai fi în pat,  toată noaptea. 
 Lipsită de bun simţ, ca-n fiecare dimineaţă, mi-am băut cafeaua caldă cu lapte, din mers sau aşteptând la intersecţie. 
 Bomboane mentolate îmi rănesc limba. Şi n-am să spun mai multe. 
 Epuizată de un vis ce m-a eliberat uşor şi repetat, azi am plutit. Imi amintesc marturisiri si ganduri ce ma cunosteau de-o viata. Probabil le-am trait.
Ma duc in parc.

Enjoy your fall …

by

 (foto)
Octombrie mă vrea cu disperare într-un parc. Ştiu asta! O zi întreagă pe o bancă, o carte, un covrig şi tu! 
 Ca parte rea, toamna acutizează o stare de singurătate şi-o nevoie de îmbrăţişare. De fapt e partea bună. Să urmăreşti o frunza ruginie, tu singur cu mâinile în buzunar e deprimant. S-o urmăreşti răstignit pe un umăr cald şi inhalând parfum familiar e fascinant. Şi mai acutizează nevoia de un spaţiu al tău. O grotă intimă şi mică, o oază-n care să poţi hiberna, un colţ ce poate mirosi a tine, cu cărţi, ceai cald, cafea cu aburi şi-un pisic.
Sunt lucruri care doar acum prind viaţă. Eşarfele la gât, filtrul de ceai, scorţişoară, picup-ul cu viniluri şi pătura pufoasă. Un grep savurat încet şi-o baie mai fierbinte decât trebuie. Un film cald. O carte. Senzaţia de răcoare ce te face să-ţi tragi rapid piciorul înapoi sub pilotă. Cele două minute pe care le mai furi din pregătirea pentru o nouă zi, pentru răsuciri somnoroase şi călduţe. Un pahar cu vin roşu.
 Toamna, dragostea are alt gust…


Stone Sour – Through Glass
Asculta mai multe audio Muzica

De la Angela citire…

by

Mă regăsesc în fiecare cuvânt scris, în  fiecare cub publicat, în fiecare senzaţie stârnită. Eu. Ca mulţi alţii. Cele care suna a declaratii imi vine sa le ofer iar si iar.
 

 Sunt oameni cărora, oricât de mult le-am dărui, tot simţim că nu e de-ajuns.  Oameni cărora nu le vom putea niciodată mulţumi  pentru schimbarea în bine pe care au produs-o în noi,  fără să se străduiască.  Din când în când, între lucrurile mărunte de fiecare zi, ni se întâmplă şi câte o minune. Atunci realizăm cât suntem de norocoşi,  iar mai târziu, amintindu-ne şi înţelegând cum ne-am transformat, preţuim mai bine omul şi clipă în care l-am descoperit. 

I fear I’ve done some things in life too late and others too early.

by
 Există zile perfecte. Nu trebuie să le cauţi sau să încerci din toate puterile să le creezi. Ele pur şi simplu există. Lumina zilei, anotimpul, oamenii care te înconjoară exact atunci şi exact cei pe care îi vrei, intensitatea privirilor, încrederea şi dragostea din ele, muzica exact care ţi se potriveşte atunci, îmbrăţişările, plimbarea, joaca, declaraţia, oftatul, ceaiul fierbinte de acasă şi filmul care să te inspire. Există zile perfecte şi când te simţi într-un declin invariabil şi rapid, când ai toate motivele unei depresii şi primeşti cuţite de venin în plin. Spontan, instantaneu, brusc şi deodată, există câte-o zi perfectă. Probabil că am meritat. Mi-am meritat dimineaţa târzie şi leneşă până la primul telefon la care am răspuns alintat. Mi-am meritat cafeaua caldă ce o beau în drum spre magazin cu muzica-n urechi şi zâmbetul prietenilor azi mai special ca niciodată. Şi strugurii, şi pufuleţii şi ceaiul cald şi aromat. Şi hohotele de râs până la lacrimi. Şi vocea ce mă linişteşte. Şi glumele şi-ncurajarile mi s-au lipit de suflet. Şi cea mai bună felie de pizza din viaţa mea. Cea mai frumoasă noapte cu gustul celui mai frumos sărut. Şi casa mea atât de primitoare, şi filmul care prima jumătate m-a plictisit cât să moţăi mângâind pisicul şi jumătate m-a făcut să plâng speriindu-l. 

 Nu contează de câte ori mi-am văzut prietenii sau cât de des îmi oferă zâmbete. Azi au fost perfecţi. Nu contează câte plimbări sau câte felii de pizza am mâncat exact în acelaşi loc. Felia perfectă a aşteptat ziua asta. Nu contează câte filme bune mă aşteptau să le vizionez. Instinctual din dublu click mi-a încheiat noaptea frumos. Şi nu contează de câte ori mă pierd în priviri speciale. Azi mi-am dat seama că nu am cum să ies din ele niciodată.
 Anotimpul e toamna.
 Prietenii sunteţi voi.
 Filmul e The Duchess. (regretul din titlu deasemenea)
 Plimbarea şi joaca după coloanele din centru te caracterizează.
 Cafeaua şi ceaiul cald sunt cele pe care le împart cu voi oricând.
 Şi tu.

The secret dance of snakes

by

 (foto)

Viaţă piperata de babute rele şi agresive că nu am plătit întreţinerea. Nu li s-a întâmplat aşa ceva în 30 de ani de zile. Li se va întâmpla în următorii 30 cât am de plătit rata la casă. Cât mai apucă din ăştia 30.
 
 Din dor de dina sau din pură rezonanţă, ascult Eddie Vedder.
 …m-aş vindeca vindecându-te…
 Halate pufoase, ceaiuri fierbinţi şi desene animate.
 Sunt mai puternică decât mi-am imaginat. Închid magazinul. O ultimă comandă de onorat. Cu plăcere.
“mie o sa imi lipseasca tot ce reprezinta imparatia lizului”
“frumos spus… suna ca si cum ai pierdut o batalie intr-o poveste” “am”
 Mă voi retrage eu în mine.
 Ancorează-te-n ceva dinafara fiinţei tale… bine, aşa voi face… te voi lăsa să adaugi fiinţa mea la tine, vei fi tu plus tot ceea ce conţin eu…
 Noptieră plină. Anais Nin, Turnul sinucigaşilor şi Twilight… Îmi vor da timpul necesar şi nu mă vor solicita foarte tare…
 Insomnie cu iz de mahmureală dulce. Luna plină azinoapte a făcut ce-a vrut din mine. Ce a vrut ea, nu eu.
 Telefonul de aseară şi îmbrăţişarea de azi când mi-au dat lacrimile mi-au format cel mai sincer mulţumesc în suflet. Cip va ştii întotdeauna cum să mă vindece. I-am suportat limbajul azi. I-am adorat limbajul colorat azi.
 
 Tu m-ai pierdut la semafor… m-ai regăsit în supermarket cumpărând săpunuri…
 
 Haotic şi fără nici o noimă, iubesc… supunere feminină şi dăruire absolută… nu mi-a mai rămas nimic de dăruit… simfonic, de la sentimente acre până la dorinţe bizare, toate le trăiesc simfonic.

Adulţii exagerează…

by

 Mie mi se întâmplă cele mai cretine chestiuni!
 Crap happens mostly to me, so don’t worry, you’re safe!
 Ştiu cine mă citeşte şi de ce. Ştiu că unii mă citesc doar pentru a mă interpreta. Ştiu că pot da motive de invidie de la 15 la 40+ de ani. Doar pentru că scriu, nu motive reale. Am să respect îngrijorarea. Am să accept o parte din atitudine. Nu am acceptat şi nu am tolerat ameninţările de prost gust, învinuiri stupide şi gratuite şi ton superior în ce mă priveşte pe mine. Asta am primit aseară. La astea am reacţionat destul de tare şi am anihilat o parte din ele. Pentru părinţii îngrijoraţi care mă citesc o spun zâmbind: nu mă priveşte! Nu mă priveşte tiparul dumneavoastră de viaţă, nu mă priveşte modul dumneavoastră de a trăi sau de a vă creşte copilul, nu mă priveşte nici o decizie pe care o luaţi în legătură cu dumneavoastră sau al dumneavoastră copil. Nu vă priveşte modul meu de viaţă, nu vă priveşte lista mea de priorităţi şi nici strălucirea fericită de pe faţa mea. Am să vă respect exact cât mă respectaţi şi dumneavoastră pe mine cu un plus dat de zâmbetul copilului dumneavostră. Nu încercaţi să formulaţi vreodată învinuiri stângace fără cauză sau efect, ameninţări cretine fără fundament real! Nu vă înfuriaţi degeaba fără să puteţi explica de ce v-aţi înfuriat! Nu funcţionează cu mine. Pentru că cel mai bine eu ştiu cine sunt şi ce am făcut sau fac. Nimic care să vă privească, să vă atace sau să depăşească o limită a bunului simţ. O limită pe care dumneavoastră o depăşiţi fluierând sau scuipând într-o parte. De ce credeţi că nu reuşiţi să găsiţi un lucru pe care să mi-l reproşaţi? Pentru că nu există! Nu pot decât să vă compătimesc! 

Matricea

by

Am să vă spun cum a fost la IBG#10. Exact cum ar trebui să fie la o întâlnire a blogerilor. Laptopuri, prieteni vechi, oameni noi, discuţii celebre despre religie, filosofie, termeni tehnici, bere, martini şi cola. AH, tricouri… să nu uităm de tricouri cu Fuck Google, Ask me! şi insigna cu I heart Google! sau tricoul lui Răzvan cu Fredo&Pidjin. Eu sunt mândră de ce fel a ieşit întâlnirea asta. În prima fază e şi meritul mediului. Geenie, cafeneaua asta parcă e făcută să te simţi bine. Eşti servit bine, cu băuturi bune şi cu zâmbete din plin. Îmi vine să pun pe blog un banner cu rezident în Geenie. Zâmbet. Usual stuff ce se întâmplă în Geenie: 
 am împins canapelele alea în toate direcţiile ca să ne facem oarecum locuri, s-a stat şi pe jos, am alergat pisici negre, am căutat wireless, am regretat wireless, am comandat ciocolată caldă pe numere nu pe arome, am descoperit că se mănâncă nu se bea, am aflat ce înseamnă page rank şi cine ţi-l calculează/dă, ce înseamnă nofollow, ce e un blog de nişă şi cine suntem noi… într-un cuvânt s-au dezlegat enigme şi s-au cunoscut oameni faini.
 Am avut calculatoare, o pisică neagră şi pe Neo! Sounds familiar?
 Oameni cu clickuri:
 Razvan, Docica (Simona), Iulian, Cip, Razvan, George, Bogdan, Puf, George, DarkLord, Lord D’If, Ale, Andu, Gigi
Ei au fost cu noi la masa.
In treacat ne-au mai fermecat Dnk intamplator prin preajma si Bee si Chris la alta masa.

IBG #10

by

Luni, ora 15 in Geenie Cafe are loc intalnirea cu numarul 10 a bloggerilor galateni. Luni e zi libera, luni e greva, luni ne vedem acolo sa bem o ciocolata calda. Daca vreti imprastiati vestea, daca nu, nu. Dar veniti sa ma conving ca traiti ca de pe bloguri nu se vede. Atat de putine actualizari in blogurile galatene. Uf. Vorbim despre la IBG #10.
LUNI, 5 octombrie 2009, ora 15 00, GEENIE CAFE

If you can understand the me, than I can understand the you

by

 De câteva zile caut motive şi cauze ale stării mele. Şi pentru că n-am găsit a trebuit să mă resemnez cu unica la îndemâna tuturor. Astenia de toamnă. Ce ai? Sunt bolnavă. Astenică. Am astenie de toamnă. M-a convins o revistă feministă şi roz cu fluturaşi: “Dacă te simţi mai obosită ca de obicei, răceşti uşor, migrenele şi insomniile îşi fac de cap, înseamnă că eşti şi tu una dintre acelea pentru care toamnă nu are numai efecte benefice.”
 Mi-am pus hotărâtă diagnosticul şi-apoi mi-am admirat cearcănele în oglindă. Îmi stau bine. 
 
Sfatul primit azi: “Put your smile on, născoceşte o vrajă, ceva, dezertează în parc undeva, creează o poveste haioasă sau suflă păpădii în vânt să moară norul ăla mic şi negru de invidie că ai uitat de el. aşa! zâmbeşte! tu nu eşti toamnă ci primăvară cu lăcrămioare, miros de cafea şi pisici mici şi jucăuşe.”
 
 Am să mă gândesc la oameni, gesturi şi lucruri care mă fericeau înainte. Cică o grămadă ordonată de fericiri mici şi intense vindecă astenia. N-o să le caut ci doar o să inventariez în gând. Şi-n scris.
 
 Umărul Verei, ochii lui Puf, parfumul Simonei, sărutul Dinei, vocea lui Cip, râsul Sofiei, părul lui Pici, zâmbetul lui Ale, salutul lui Dragoş, energia lui Jul, pistruii Irinei, relaxarea Dianei, genele lui Bi, privirea lui Adi, întrebările lui G şi tu tot.