O să mă ierţi de voi exagera. O să-mi zâmbeşti măgulitor şi o să-mi spui simplu şi sincer: am citit…
Am stare dramatică jucand al doilea act din alta viata. Pe scena unui teatru plin tu te-ai descurca… ştiu… eu nici cu rolul în mână şi pe canapeaua mea roşie nu aş putea să îţi întorc replicile dacă mă priveşti copilăresc cum faci de obicei… o să mă ierţi? O să consideri poate că articolul e prea invadator? Nu… îţi va plăcea şi-l vei citii de multe ori… desigur ştiu că îl aştepţi…
Ţi-ai recunoscut zâmbetul care îmi lipseşte în ultimul articol şi poate un pic orgolios şi poate un pic vrând să te asiguri că de-al tău zâmbet scriam m-ai întrebat ezitând. Şi pentru că o referire atât de mică la zâmbetul tău nu ţi-a scăpat între altele despre priviri ce au primit multe articole din partea mea am simţit parcă să mă justific…
Şi mi-a plăcut că m-ai oprit fermecător cum doar tu ştii să faci spunându-mi că dacă zâmbetul e-al tău restul chiar nu mai contează… sau nu te mai interesează (!?)… vezi nu am memoria ta selectivă… Îmi place cum îmi poţi cita cuvintele exact cum eu le-am spus în clipe atât de lipsite de importanţă.
Într-o piesă de teatru asta ar fi fost convorbirea la telefon… şoptită… noaptea târziu…
Unde eşti?
Ţi-am răspuns… Mă jucam cu amănuntele şi mă alintăm… e maşină parcată jos… Tu unde eşti?
Mi-ai răspuns…
Doamne ce aproape!
În patru minute sunt la tine!
Am tăcut câteva clipe…
I’m not alone…
Ştiu
But I could escape, I could run away… Would you run away with me?
Zâmbeai? Sau serios ai întrebat: Viena?
...yes… maybe… would you?
Anytime!
Cam siropoase gânduri pot să am. Asa e scena! Ştiu ne vom amuza copios împreună de ale noastre discuţii. De jocuri copilăreşti la unu noaptea fix. Ceea ce tu nu ştii e că azinoapte, la două ore jumatete după miezul nopţii ningea frumos cu fulgi mari… eu am fugit cum am zis… motorul rece făcea figuri… mergeam încet prin spatele blocurilor… în unul din ele dormeai… sau îl citeai pe Wilde spunând că “the only thing worth pursuing în life is beauty, and the fulfilment of the senses”
Serios am intrebat
frumoase gânduri siropoase ai, lizuco.
Viaţa e o piesă de teatru, în care nu durata rolului contează, ci felul în care interpretezi. iar tu ai interpretat perfect pentru sentimentele tale!:) duminica pastelata iti doresc!
anonim, un zambet cald in loc de replica… si eu ma mir ce serios ma poti accepta cateodata…
rrimuna, s-a intamplat in realitate aceasta scena siropoasa… si e atat de siropoasa incat a trebuit s-o scriu…
ID, mi-e frica de rolul asta… dar imi place sa il interpretez…
S-ar putea sa fi nimerit. Chiar eu sunt Narcis Drejan, cel care am fost la Galati si am dormit cu Dana in mansarda ta. Oana, nu? Prietena cea mai buna a Danei. De atunci nu mai stiu nimic, nici de tine, nici de Dana. Mi-e dor de ea…sa nu crezi ca am uitat
Narciiiis, stiaaam eu!!!
eu sunt pe langa…dar imi place postu:) genial:P
Multumesc, Claudiu… si ceea ce nimeni nu stie e ca a noastra convorbire e relatata pe scurt in post si ca ea a fost plina de mult mai multe replici siropoase… vad ca tuturor ne plac cliseele si chiar si mie… cele simtite clar… :)
I love you!!
O sa te vizitez in curand…sper sa ma astepti.Te pup si mie dor de tine!
Uite, vezi?! De asta urasc mesajele anonime… De ce sa nu lasi macar o initiala… sa spunem V. (am presupus pentru exuberanta) sau poate A. de-ar fi ora unu fix noaptea… :) zambet… te-astept…
de ce ai nevoie de initiale cand le stii doar? :) roluri roluri roluri… in viata si asteptam apoi aplauzele…