Mi-am făcut un obicei în descrie pe blog senzaţii date de persoane… impresii, stări de spirit şi zâmbete cu efecte miraculoase. Sunt articole pe care le exagerez intenţionat şi sunt altele în care mă temperez pentru a nu speria pe nimeni.
Mi-am făcut un obicei din sinceritatea zilnică în faţa oamenilor pe care îi admir… le-o spun exagerat de des, le fac complimente şi îi laud necontenit. Vin momente când persoanele ce mă impresionează prin zâmbet, “that something” , privire şi glas să se sature de admiraţia mea… şi în acest caz se răcesc şi îndepărtează, eventually dorindu-şi-o din nou, sau poate încep să se obişnuiască să fie admiraţi şi încep să considere acest sentiment pe care mi-l inspiră ca fiind normal (nu e! e special!) sau sunt cazuri în care acceptă frumos şi modest complimentele şi-mi întorc o prietenie frumoasă. Prietenii neguvernate de reguli. Neconstante. Compatibilităţi sufleteşti. Stări de bine date de gândul existenţei celuilalt. De gândul fericirii celuilalt.
Mie sinceritatea îmi face bine. Spunând cu voce tare ce înseamnă fiecare în parte pentru mine realizez exagerarea sau nevoia de cuvinte noi. Pentru sentimente noi. Dar şi nevoia de a ştii de la fiecare în parte că le pasă. De mine. Sau măcar că admiraţia mea le-a devenit oarecum indispensabilă. Ca strălucirea nouă şi fără definiţie ce-o poartă-n ochi de când m-au cunoscut. Încrederea în ei, în fiecare.
Şi un prieten, nu demult, a refuzat a accepta a mea admiraţie ca fiind efectiv pentru el ci doar considerând-o fără ţintă propriuzisa şi doar intersectându-se cu el întâmplător. Placebo kind of feeling. Îmi reproşa lejer şi fără profunzime dureroasă că nu-ntelege ce aştept/cer/vreau. Dar, doar simţind ameninţat al său poate loc în fericirea mea, a mea admiraţie susţinută poate prin mai puţine complimente mi s-a dezvăluit puţin prea afectat. Scared.
A fost primul semn că i-ar păsa. De mine. Orice aş însemna eu. Atâta timp cât însemn ceva.
I’m easy am ascultat pe drum spre serviciu. Fericirea mea chiar e uşoară. Pentru cineva interesat să mă ştie fericită. Mailuri scurte de dor sincer cât am fost plecată. Nu mă aşteptăm. Mulţumesc. Sau sms-uri primite strategic în vamă, la ore multe diferenţă mă făceau să simt prezenţa altcuiva. Un singur sms de revelion. Scuzabil. Nu am trimis nimănui mesaje de felicitare. Azi mi-a sunat telefonul încontinuu de felicitare. Poate chiar le pasă.
Un prieten care mă cunoaşte ştie că indiferent de distanţă, status, legături şi jocuri online un sms frumos contează, oricât de mult aş urâ telefoanele mobile.
Adun simboluri în continuare. E ziua numelui meu. Nume proprii pentru mine azi. South Park, Depeche, Through glass, Amsterdam, Snuff, Lake House, Imre, Phoenix, Knokin’ On …, Viena şi digul de la San Benedetto del Tronto cu pisici…
Ce-ar fi să-şi pună-n cap să mă convingă că îi pasă? Greu! Ar trebui să mă privească-n ochi şi să o spună calm… îmi pasă…