 |
| (foto) |
Sfârşit de mai. Sfârşit de săptămână. Sfârşit de noi. Terase mari şi aerisite cu umbrele clopot peste canapele comode, beri scumpe şi zâmbete cu gust de cafea. Alpenliebe de cafea. Prieteni veniţi de departe. Alţii plecaţi departe. Toate în sfârşitul ăsta de săptămână, de mai şi de noi. O vineri ploioasă şi racoroasă cu geamuri larg deschise şi lene moale în paturi prea mari şi aşternuturi prea negre, crenvurşti calzi şi hrean înţepător. Zâmbete. Râsete.
Dupamiaza clară şi frumoasă cu Ana şi Monica strigându-mă zâmbind de la ferestrele mari ale redacţiei. Mi-am amintit cum ne striga Angela când ne strângeam în parc, joia, să scriem Tranzitul.
Spre seară m-am ascuns într-un vis frumos de mult prea multe ore în care învingeam toată oboseala şi stresul din lume, în care mă trezeai cu mic dejun şi ceai parfumat şi-apoi mă urmăreai cu o cafea prin casă şi prin pat să mă trezesc de la aburi. În visul meu, doar tu şi eu şi ora 6 dimineaţa.
O sâmbătă lungă şi caldă. 11 brăţări, 8 perechi de cercei, 2 dreamcatchere, 2 păpuşi voodoo şi o insignă au plecat din standul meu de la târg cu nişte oameni frumoşi spre casa lor. Le mulţumesc frumos. Au luat odată cu ele şi zâmbetul meu, orele de muncă şi sentimentul bun că efortul a fost apreciat.
La lecturi urbane am ajuns târziu, cât să ne facă poză şi să citesc exact 4 pagini, pe bancă, în aer liber. Şi-apoi m-am îngropat în îngheţată. Multă. Eu nu mănânc îngheţată de felul meu. Dar când aceasta ţi se oferă în arome şi denumiri precum tiramisu, ciocolată belgiană, cafea sau rom cu stafide până şi eu mânc şi mă minunez de bunătate (pe sistemul mănânc şi plâng. mănânc).
Am încheiat sâmbăta pe scaune la Baladele Dunării, festivalul studenţesc de muzică folk. Lângă Ana, Laurenţiu şi Andreea.(Nice to meet you, greensoul!). Lume multă şi cunoscută, lume dragă şi zâmbitoare, lume neschimbată. Ina (cu care mi-am împărţit şi duminica), Catwoman, Ale, Jul… Am salutat şi ne-am minunat de cât de multe luni au trecut de când ne-am zâmbit ultima oară. Am ascultat Alifantis în ploaie şi am rămas fără răsuflare când au început să dea drumul spre cer la zeci de lampioane mari aprinse dintre copacii din curtea Muzeului de Artă Vizuală.
Acasă am concluzionat că ziua a fost superbă, crezând că s-a încheiat. De unde să ştiu că mult după miezul nopţii o să-mi bată la uşă prieten vechi şi nevăzut de prea mult timp, zâmbind vesel în costum, cravată roz şi aducând sampanii mari şi jocuri logice. Thank you, G. Thank You!
Sunt revederi la care nu ştii să reacţionezi. Şi revederi pe care le-ai dorit şi pentru că nu s-au mai întâmplat începi să nu ţi le mai. Sau revederi care te surprind brusc. Am rămas cu îmbrăţişarea Verei în minte şi oarecum pe mine mult timp după ce s-a desprins. Şi cu buzele roşii ale lui Hellen pe obraz.
Oamenii care ţin la tine ştiu să îţi arate no matter what. Fără să încerce efectiv.
Prea multe gânduri, prea multe întrebări şi mult prea multe idei de împărţit. Fără să am cu cine. Am să dau anunţ la mica publicitate.
