La fel ca dans murdar. Plin de sexualitate rafinată. Arbitru incorect. Un jucător cu ale sale cărţi pe faţă. Altul schimbând regulile. Strigă “sec” şi aruncă mână de cărţi. Cu faţa în jos pentru că fiecare dintre ele minte. O pereche de dame. Nu ştie să joace cu o pereche de dame. O damă în fiecare combinaţie. Poker face.  

 Intri în joc cu inima uşoară. Pregătit, vesel şi cu speranţe de victorie frumoasă. Termini falit, dependent de a vrea încă o şansă. Cauţi fise, chipsuri, bani. Contul arată 2.88. Caseria s-a închis devreme azi, neonul cazinoului pâlpâie şi ceilalţi jucători aşteaptă zâmbind. Fluturând din gene. Pleci jurând că nu o să mai joci. Joc compulsiv sau joc de şansă patologic, este o tulburare de control al impulsurilor. Negarea. Prima fază. 

  

 Eu n-am de unde să ştiu. Nu joc. 

Migrene strânse în jurul gândurilor dau nopţii o culoare bizară. Nici gustul cafelei nu salvează situaţia. Senzaţia.  Calm, vindecă-mi starea cu îmbrăţişări şi linişte. Sau muzică.

 Joc domino cu pătrăţele de ciocolată amăruie. În fructiera de pe masă am un strugure imens, două banane, un măr roşu şi două tomate. Puteam să scriu un măr şi două roşii dar analgezicul mi-a amorţit şi ideile. Când un copil se dă om mare, insistă şi se autoproclama, promite, cică dovedeşte şi se bate cu pumnii în piept, am învăţat să dau din cap încet şi să zâmbesc. Mergând cu spatele. Back in my safe zone.

 Ştii ce mi-ar răscoli acuma simţurile? O minciună.  

Audioslave. Enjoy…

 Unii se întreabă despre cine scriu, alţii se întreabă pe cine iubesc. Câteodată şi cei sau cele despre care scriu se recunosc târziu. Intodeauna cei sau cele pe care i/le-am iubit, au ştiut. 

 Îmbrăţişările în care mi-aş fi dorit să fiu azi s-au întâmplat, totuşi, în lipsa mea. Dar le-am simţit.  

 Un om e singur, un om e nefericit, altul iubeşte de departe, iarăşi. Sunt oamenii din jurul meu. Tu eşti omul din mine.  

 Seri calde cu Unforgiven în difuzoare şi prieteni buni desenând baloane. Suc de fructe de pădure şi idei de romane. Le cer zâmbind idei şi tac brusc şi serioşi. Eu o iau ca şi compliment. Ei sunt oamenii care mă anunţă ce se întâmplă în lumea largă ştiind că în lumea în care trăiesc eu nu ajung cutremure, tsunami sau crimele politice. Ele sunt femeile frumoase care mă scot la cafea să-mi zâmbească cald şi să-mi gătească paste carbonara în seri de bârfă şi planuri celebre. Ei sunt bărbaţii frumoşi care iubesc bucuroşi sau trişti şi ştiu cum să-şi împărtăşească frumos trăirile. Ele sunt femeile frumoase care plănuiesc petreceri în pijamale pe canapele mari cât o cameră întreagă. Ei sunt prietenii mei cu care împart lunile pline, vremea întunecată şi ploioasă, sticlele de wiskey sau bere, cafelele imense cu mult lapte şi poveştile de dragoste.  

Cu tine fiecare rasuflare.

    Minivacanţă veselă şi edificatoare. Face to face cu Vama Veche. I-am zis adio scurt şi rece. Apoi cu faţa la mare i-am zis un te iubesc pentru totdeauna.  

   Adio pentru că marea o pot iubi şi în altă parte. N-am să vă zic de oameni răi şi urâţi sau de cei care încearcă prea mult să se integreze şi-s prea evidenţi sau de cei care nici nu au ce căuta acolo. Oamenii care nu au înţeles Vama Veche. Ei au stricat-o. I-am zis adio pentru că în 24 de ore am auzit exact 5 melodii rock şi alea la Stuf, la răsărit. Pentru că dacă Vama Veche înseamnă doar rasta, gandja, dreaduri, dnb, dubstep şi fumat, atunci eu nu o înţeleg şi nici nu-mi place. Nu înţeleg termenii, muzica, formaţiile româneşti care cântau pe scena de acolo muzica plină de gj-uri şi dj-uri, Goblin-ul plin jumate de oameni care dansau cu plăcere şi jumate zbierau şi incomodau pe ceilalţi pentru că le place ideea că dnb-ul îţi permite să ţopăi fără noimă şi ei asta făceau; dacă îi întrebai ce ascultă nu aveau habar nici că Şuie cântase până acum 10 minute sau că remixul respectiv va dura alte 20, pur şi simplu dădeau din mâini şi picioare.   

    M-am plimbat şi i-am zis adio în toate colţurile ei. M-am oprit fascinată de acorduri rock în mijlocul drumului şi căutam terasa pentru că acolo m-aş fi îngropat dacă era. Era doar o maşină cu geamul deschis şi fără şofer. Un om frumos s-a urcat în ea şi a plecat. Cu terasa mea. 

    Minivacanţa mea la mare a fost superbă pentru că m-am întâlnit cu multă lume cunoscută şi frumoasă, pentru că am cântat la foc de tabără, cu chitări şi valuri, cu sticle de bere ce se dau din mână în mână precum chitările, cu melodii cântate de zeci de voci odată şi feţe zâmbitoare luminate de flăcări, cu nisip în tenişi şi răsărit fără soare, cu shaorma împărţită cu câini mari şi blânzi şi cu Olteanca roşcată şi veselă, pe care am găsit-o într-o îmbrăţişare exact acolo unde am lăsat-o asta vară, pe plajă.     

    Nisipul, valul, focul de tabără, cortul, chitara, răsăritul şi rockul. Combinaţia perfectă care a dispărut din Vamă şi pe care am de gând să o inventez în altă parte.  

Eliminate quotations. As Ralph Waldo Emerson once said: “I hate quotations. Tell me what you know.”

Dreptul meu la un altfel de tu este discutabil. Dar noi nu-l discutăm. Doar îl inventăm zilnic. Am senzaţia că vremea caldă topeşte ideile şi planurile. Iartă-mă. Avem nevoie de o furtună şi de aceea o să ne îmbrăcăm gros şi o să o aşteptăm împreună pe malul mării. 

 Despre mine din ce în ce mai puţin. Restul e la tine. Înăuntru.