I’m going to take my time

Dintr-un interviu de multe minute am fost on air aproape două pe RRA. Dar s-a auzit numele meu clar, entuziasmul de a fi voluntar și câte satisfacții îți poate da dar și îndemnul către cei care doar aplaudă să facă pasul de a ajuta cauza în care cred. Eu iubesc animalele și vreau să le știu în siguranță. De un an sunt voluntar la Asociația pentru protejarea animalelor NUCA. And so proud of that.

Evanescent Felicity. Deși profunzimea unora sau a mea pare obositoare, pe mine a început să mă obosească veselia și energia venită ‘natural’ din obișnuita de a pune distanță. Un mesaj înregistrat de 42 de secunde poate fi de zeci de ori mai satisfăcător decât un telefon de un sfert de oră. Dar așa sunt și nu mă schimb și nu ar trebui să-mi pese ce crezi tu. Cuvintele tale. Un pas în față în care îți dezgolești un umăr sau ridici o manșetă până spre cot. Piele. Apoi zece pași rapizi în spate în care te-acoperi cu trei șube groase cu textul ‘și ce dacă’, ‘and that’s that’ și ‘n-o murit nimeni din asta’. Meh. Mă răsucesc a incompatibilitate.
Cred că inspir teamă. Sunt sigură de fapt. Sunt înfricoșătoare. I go too deep. Și-i greu să m-amputezi dup-aia. Am deschis din nou Foc să-mi iau doza de oameni care se consumă unul pe altul până la ‘sânge și răsuflare’. Overthinking.
Acum numeri tu zilele. AMR 14. Eu îți ascult visul și în același timp îmi povestesc visul meu bizar singurului om care a vrut să-l știe și care are cele mai faine reacții la ce spun. Doar el o să-mi înțeleagă senzația de deja-vu când scenariul se va repeta în realitate. Să prezici un deja-vu e un fel de deja-vu al unui deja-vu. Inception. Fuck shallowness! Accept doar oameni care știu să mă ‘dezbrace’.

You know that the pursuit of happiness is guaranteed in writing? Do you believe that? A bunch of f**king spoiled brats. Where’s my happiness then?
It’s the pursuit that’s guaranteed.
Yeah, always a f**king loophole.

Just Liz

Fără bucle caligrafice și fără alint.

Liz

My make-up may be flaking but my smile still stays on

You met me at a very strange time in my life… We have no Great War. No Great Depression. Our Great War’s a spiritual war… our Great Depression is our lives. We’ve all been raised on television to believe that one day we’d all be millionaires, and movie gods, and rock stars. But we won’t. And we’re slowly learning that fact. And we’re very, very pissed off.

Câteodată ne pierdem sau câteodată îi lăsăm pe alții să ne piardă. O parte smulsă, ștearsă sau împinsă afară din cadrul ce ne ținea viața la pozat, ne bulversează ordinea și direcția. Ajungem fără voia noastră și duși de curent în alte poze, alte cadre, alte vieți. Ale altora. Care ne-acceptă zâmbetul trist și tăcerea. Poate ne vindecă sau iubesc. Poate încearcă. Acceptăm mângâierea pe spate și acceptarea. Sperăm în sinea noastră să nu fie tolerare. Noi să fim doriți și starea acceptată. Gândul ăsta îl suportăm. Și-ncepem să plănuim în gând, să promitem vorbind singuri, să gesticulăm mergând pe stradă sau să scriem în jurnal. Ne promitem un nou cadru, un nou tablou și părți permanente.
Cele mai frumoase momente din viața mea au fost alea în care am conștientizat și deseori am zis-o tare. Acum trăiesc. Nu aștept.
The show must go on!
Într-un aprilie acum cred 6 ani dacă nu mai mult chiar, mă mutam într-o mansardă cu o fereastră ce dădea la Dunăre și-o scară mică ce urca într-un pod luminos și înclinat. Doar eu și pisicile mele. Atunci nu știam dar avea să urmeze cea mai faină perioadă din viața mea. Câțiva ani de nebunie plini de nopți de dans, filosofie beată pe canapelele alea roșii, vizitele lui Herr plin de cadouri și promisiuni, femeile mele tot timpul parfumate și misterioase, bărbații tatuați și cu dileme existențiale, cele mai faine călătorii și cele mai mișto party-uri ever. Și-n fiecare zi dorința de a mă muta la Cluj.
În aprilie acum am să mă mut într-o mansardă cu mult mai multe ferestre ce toate dau spre Cluj și-o scară mică ce urcă până la intrarea-n ea. Doar eu și pisicile mele. Mă simt aproape plecată. Aproape acolo. Aproape liberă. Complet împăcată cu mine, cu direcția și cu motivul. Dar mai ales cu destinația.
Zorilor e un fel de Mazepa.
Acum mă lăfăi în încrederea că în scurt timp canapelele vor fi iar pline de femei parfumate și misterioase, bărbați zâmbind copilăros și aluziv, nopțile vor fi iar albe și pline de fum și eu, din nou, eu.
Iau cu mine dealul, câinele, te iubesc-ul tău și speranța de-acum trei ani când casa asta adăpostea doar o saltea gonflabilă albastră. În suflet.
Plec să trăiesc ceva. CevaCeva.

I see it all through a telescope

Duminica mea începe cu nectar de piersici, muzică tare și dans lent și inconștient. Duminica mea începe mult după mijlocul zilei. Și așa îmi doresc toate duminicile.
Oricât de siropoasă și boemă par nu-nseamnă că nu iau contact dur cu realitatea. Mă interesează proiecte și întâlniri pentru că îmi plac oamenii care se-agită să facă ceva, îmi fac teste lungi și complicate după ce mă documentez despre politica americană să văd ce candidat mi se potrivește, dau click pe știri ce mi se par interesante pentru orașul sau țara în care trăiesc și chiar orașul în care m-am născut, verific cursul valutar și ascult emisiuni economice, fac vizite la bancă și uit să-mi duc copia de buletin la asigurări, semnez contracte, citesc legi și fac calcule. Chiar dacă pun accent pe sentimente și senzații știu și încerc să-nvăț ce trebuie să fac să pot să trăiesc în continuare cum îmi place.
Dar sunt zile în care vreau liniște și pe nimeni. Mă înfășor în pilotă și mă lovesc de cartea uitată în pat și mă sperii. Aștept pisicile să mă imobilizeze, îmi pun mâinile sub cap și visez.

Sometimes, all you can do is lie in bed and hope to fall asleep before you fall apart. Or fall in love.

If you stumble make it part of the dance

Ne străduim atât de mult să fim convenționali. Afișăm un soi de siguranță și încredere în orice raport social pentru că așa credem că trebuie să ieșim în lume. O practicăm când suntem singuri și ne-o promitem forțat oricând o privire se intersectează de a noastră. Și-apoi îi invidiem ciudat pe aia puțini, nebuni și rebeli care țipă cât pot și indiferent de companie: “fuck it!” sau “fuck this!”
Știu că sunt obositoare și am multe cotloane și părți întunecate. But aren’t we all? Diferența e că eu mi le recunosc și poate chiar defilez cu labirintul la vedere. Habar n-am. Eu obosesc de la superficialitate și lipsa nebuniei în ceilalți. Prea mulți.
Ca într-un joc de Bomb Defusal dau indicațiile corecte și nu ar fi nicio șansă să-ți explodeze ceva în față. Cumva ieși la lumină din cel mai întunecat și complicat sistem. I’m built this way.

Mă întorc cu pași siguri la lumea mea moale și ciudată fix ca dimineața asta de sâmbătă pe un deal noroios și-n plină ploaie. Zâmbind. Îmi recunosc deja liniștea și știu că am să supraviețuiesc fără un pervaz pe care să pot sta așezată.

Uși cu perdele de voal, dreamcatchers ce se mișcă la cea mai mică adiere de coadă, miros de cafea la ibric și abur de ploaie răcoritoare de primăvară pe acoperișuri de Cluj.


I will always be the girl from the attic. The girl upstairs is such a freak. What does she do up there?
Sometimes, in the evening, she goes out and comes home in the most intoxicated way. She’s not the mental kind, off her medication, screaming all day “Virgin Mary, you fucking alien!” but still, I can hear her talking with her black cats with weird names. From all the noises I imagined she’s all grumpy and avoidable. Not in a dangerous way but a harmless mood wrecker type, you know.
One day I saw her watering her plants that she’s keeping in front of her attic door. From all her movement in the hallway, a slight scent of coffee, laundry detergent and maybe cat’s litter box, invaded my space.
From that moment on, I felt safe.
Not safe like I understood that she’s harmless or not a nutcase but like I never felt this safe in my whole life, the way I felt inhaling her smell and picturing her watering the plants.
In the middle of the night she was listening Voltaire.
I smiled and felt even safer.


Why be moody when you can shake yo booty?!

 

I’m doing mental jumping-jacks

mi

(Mika Jones on tumblr)

Nothing like you and I. It’s about the music. Nothing more. Yeah, right.
Am o stare lentă dar sunt hiperactivă în gânduri. Am un zumzet aiurea în cap cu milioane de gânduri, planuri, idei, direcţii, cărţi, filme, oameni, replici, locuri, destinaţii, bani, job related, love related. Şi la suprafaţă clipesc încet şi fixez puncte imaginare pe pereţi, mă mişc în reluare şi beau cafea cu prea mult lapte.

I could go on and on but let’s move on shall we? Say, you’re me and I’m you and they all watch the things we do and like a smack of spite they threw me down the stairs… haven’t felt like this in years… the great magnet of malicious magnanimous refuse! Let me go and plunge me into the dead spot again! That’s where you go when theres no one else around it’s just you and there was never anyone to begin with now, was there?
Poți spune totul. Fără să spui. Dacă ai fluturi în stomac sau dacă ai obosit de-atâta încordare, un la mulți ani și-un te iubesc, un adio și-un hello.
Dar si un I miss you.

I know that you believe you understand what you think I said, but I’m not sure you realize that what you heard is not what I meant. Just music, no him or her.
Always it’s a double pleasure to deceive the deceiver.
I must be a goddess.

 

Peaceful poison to my demons

How much is real? So much to question…
When thought came from the heart… it never did right from the start. Just listen to the noises! (No more sad voices)
Before you tell yourself “It’s just a different scene” remember it’s just different from what you’ve seen…

Nu pot să citesc versurile fără să cânt.
Ziua de ieri m-a scos forțat din teniși și m-a aruncat din nou în bocanci. Am străbătut orașul pe ploaie torențială și cu un zâmbet cretin pe față. M-am lipit de o fereastră din Roots, o femeie frumoasă și un pahar de vin bun.

Acasă trag draperiile, fac băi fierbinţi şi visez într-o pilotă câteva ore la frivolităţi dulci. Gândurile îmi scârţâie. Am o senzaţie absurdă de putere. Am o senzaţie de putere absurdă. Hai, taci şi răcoreşte-mi ochii cu buze reci de la ceaţa din dimineaţa asta. Strângeri dese de inimă. Prea dimineaţă, prea alb, prea mult. “Ne consumăm?” “Ne-am consumat demult. Ceea ce a rămas de trăit e ceea ce contează de fapt…”
Un kiwi cojit și tăiat feliuțe, o reclamă stupidă pe tv, o mansardă cu stare de lume paralelă.
Nu mai vreau continuări. Îmi pun cămașa cu multe papioane negre și mă arunc în începuturi. Începuturile sunt cele mai frumoase. Râd diabolic în oglindă și dau unfollow, unmatched și resping apeluri.

Viitorul vine cu îmbrățișări strânse dar și răbdare. Cu seri în care sufli fumul în sus pentru că ești prea aproape de fața celuilalt. Cu urme ude pe tricou de la părul meu neuscat. Cu lenevit pe iarbă la Jazz in the Park și dat ușor din vârful tenișilor după ritm. Cu agitația de la Untold și amețeala de la muzică. Cu drumurile la Electric și râsul în hohote la bancuri ratate. Cu planuri de un nou Brașov. Cu miez de nucă și doar o gură de vin roșu, dulce. Cu dealul tău și dealul meu dar cu pădurea noastră. Cu lipsă de încordare sau grijă la ce spun. Cu fun, stare de bine și plimbări nu foarte lungi, exagerate. Cu țigări mai ușoare și mai rare. Cu liniște și nicio impunere. Cu dor dar zen. Și, sper, cu acceptare.

They say there’s no harm in daydreaming, but there is

După trei zile de Brașov, prea multe shoturi de tequila și exact zâmbetele de care aveam nevoie, m-am urcat într-un microbuz verde pe care scria mare destinația: CLUJ. Era tras la același peron cu microbuzul de Galați și mă gândeam de câte ori din gara aia m-am urcat în celălalt. Mi-am dat seama că am ajuns acasă când am ridicat ochii din telefon și am văzut Clujul luminat pe întunericul de 8 seara. Mi-am dat seama că aici e acasă și că nu aș pleca din orașul ăsta indiferent de drame sau ce regrete încep să-i bântuie și lui străzile. Duminică seara, pentru prima dată după mulți ani, Clujul a redevenit al meu din al nostru. Cu tot cu oamenii ce-i străbăteau parcul la pas sau fumau liniștiți pe bănci.

Și când te-aștepți la tensiune și încă un shitstorm neprevăzut, rămâi brusc surprins de lucruri așezate, decizii luate, probleme rezolvate și, în sfârșit, speranța regăsită. Faci o cafea, amesteci calm și te lași cuprins de zen.

O fi și asta o etapă.

Un pix și-o listă. Cu liniuțe. Când dai prea mult din tine și-ți vine să faci pași în spate. Când visezi cu ochii deschiși la biscuiți cu miere. Când pui trandafirul roșu în apă într-o sticlă de whisky goală pentru că singura ta vază e plină de zambile înflorite. Când mă surprinde parfumul tău. Când am prea multe în comun cu tine și tu spui cald: you’re awesome. Când mă simt neputincioasă în fața înverșunării tale. Când nu mă simt destul de departe. Când mă simt safe cuibărită într-un om. Când nu știi câte-s generale și câte-s despre tine. Când nu știu.

But they say that wishful thinking and voluntary daydreaming can occasionally make dreams come true.

A nu știu câta zi.

Și încă nu știi ce-am visat azi-noapte.

My life is slowed up by thought and the need to understand what I am living

Nu știu să tac și câteodată tare bine ar fi. Comunic mult și-ntotdeauna am zis că știu și cum. Vorbesc, explic, răspund, întreb. Nu cer explicații. Întreb. Am nevoie de răspunsuri pentru a ști cum gândește cel din fața mea nu ca să am ce combate. Accept majoritatea. Asimilez. Încerc să trec peste.

Moving on is essentially a lot like leaving somewhere (someone) you knew as home.

Nu știm să ne gestionăm despărțirile. Ne place să ne credem mai maturi și mai importanți decât oricare alți doi dar ne pierdem în aceleași motive clișeu, în aceleași disperări cretine și gelozii bolnave. Promitem, vorbim blând și luăm pas cu pas. Dar orice frică, neadevăr sau durere răbufnită ne aduce la punctul de-a uita promisiunile, blândețea și pasul următor. Și rănile se adâncesc, concluzii dureroase și necerute sunt declarate rece și îmbrățișările de care aveam amândoi atât de multă nevoie se dovedesc nesatisfăcătoare și degeaba.
Când apele se liniștesc, când prietenii traversează țara să te vindece, când auzi exact cuvintele de care ai nevoie în fiecare dimineață și în fiecare seară, respiri și-ți dai seamă ca doar ruptura doare și nu ruptura de om. Începi să înțelegi că disperarea și atacurile de panică vin din lipsa unui om cu care să cucerești lumea și nu din lipsa respectivului om. Și dacă-ți mai și demonstrează naiv și neintenționat că nici măcar nu s-ar mai potrivi în scenariul făcut, gândit și simțit cu prea mulți ani în urmă, începi să crezi chiar că-i cel mai bun lucru care ți se putea întâmpla. Nu înseamnă că nu mai doare. Va mai durea mult timp. Înseamnă doar că trebuie să-i inventezi celuilalt un alt loc și-un alt rol și să ai răbdare până se potrivește acolo, în locul și rolul nou.
Și bine tare ar fi să nu ne definim în fața oamenilor noi prin omul de care ne-am rupt, să nu facem din ruptura abia întâmplată un punct de-atracție spre noi. Nu suntem despărțirea de celălalt oricât de dramatică sau calmă și matură ar fi, în cel mai bun caz am putea fi relația în sine cât a fost frumoasă. Vom defila mult timp cu bucăți din celălalt în noi dar e atât de lame să defilăm cu despărțirea, disperarea sau nevoia de altcineva.
I’m not mad, I’m hurt. There’s a difference.

Caught up in a war that you are not part of

Some feel I don’t exist, never believing in what they see
Some feel that I am not fair, I leave no time for repentance

Mă desprind greu și-mi număr gândurile reci. Noi puteri descoperite, noi respingeri inventate. Plec și am senzația că plec de tot. Și-i un feeling bun. Mă duc să mă îngrop în cele mai mișto suflete și printre foarte puținele care au reacționat cum aveam nevoie. Dar nici nu-mi trebuie mai multe.
Vindecarea începe și se termină cu tine. Dușuri alternative ca dintr-o centrală stricată sau o glumă proastă când dai drumul la alt robinet din casă. Răbdare zero. Totuși mi-e soare, încredere și nebunie. Mai rar lehamite de tine. Mai des de noi.
Independența se simte bine atâta timp cât îi spunem independență și nu singurătate.
Stare de fuck it all.
Noapte bună, Liz! My not every movie’s Liz and whenever you feel like joining i’ll be waiting for you to put your head on my chest and let me play with your hair.

Because i’m worth it! *slow motion hair flip*

The best foreplay starts with “Good morning, beautiful!”

Cafea, colete de expediat și-o stare faină de-alintată. Mai dau rateuri la prestanță, mai lăcrimez dând câte-o explicație evidentă, mai oftez când telefonul nu-nțelege te iubescuri dar, all in all, I’m good.

Spre seara primei zile de martie m-a apucat cu frisoane reci de singurătate înconjurată fiind de mulți mulți oameni. Nu se găsise nici măcar unul să-mi prindă-n piept un mărțișor. Noroc de casierul de la Lidl care mi-a pus un zâmbet tâmp pe față cu o potcoavă mărțișor în timp ce îmi scana mopul, prezervativele și sticla de lichior de migdale.

Încet încet îmi văd direcția chiar dacă habar n-am unde mă duce. Sau unde-aș vrea să mă.

Too much agreement kills a chat.

S-aveți o primăvară caldă și-o casă mirosind a flori! Și cel puțin un suflet dispus oricând să vă trimită soare. Pe-un curier pe bicicletă.

Day 14, be good to me!