Mă trezesc, mă scutur şi n-am nici cea mai vagă idee unde sunt. Mă seacă un gând. Mă linişteşte vocea ta. Îţi cer alintat să mă laşi să mă odihnesc în tine. Parcă n-am mai dormit de prea mult timp. 
 Mă odihesc, o simt. Mă uit la tine şi îţi dedic şoptit următoarele clipe de oboseală. Te-mparţi cu mine ca mai apoi să mă dau ţie. Mă-mpart cu tine ca mai apoi să mi te dai. 
 Singurul lucru care iese bine pe căldură sufocantă e amorul pasional pentru că indiferent de câte grade sunt afară pielea ta e fierbinte şi aburită când ne consumăm în muşcături mici şi sărate. 
 Şi-apoi tot ce ţine de sex nebun ar trebui să fie fierbinte, transpirat, şoptit, gust de păcat şi aluzie la iad, strâns, încordat şi diabolic, rapid, lipit şi cu o urmă de ruşinos şi interzis, puţin bolnav şi prea intens, imoral, extenuant şi nemaintalnit de bun. 
 Afine sau zmeură ţinută la frigider, cireşe negre ce pătează roşu aprins, struguri dulci şi reci, felii subţiri de pizza fierbinte cu fire lungi de caşcaval topit, cafea călduţă cu lapte dulce la cutie ce o uităm deschisă pe o noptieră, clătite cu dulceaţă de căpşune, sirop prea concentrat cu apă minerală, lenjerie albă şi răcoritoare şi prea multe pisici. Două.

 Azi simt în mine amestec ciudat de spumă moale cu gust de nes, cioburi ascuţite de gheaţă fină, zahăr netopit şi prea dulce, gust amar de cafea, răcoare în valuri ca frisoanele, urme lipicioase pe buze şi degete.
 Cred că te poţi bucura cu adevărat de lucruri simple şi fine, fericiri mărunte şi comune doar când eşti privat de ele, când îţi sunt interzise sau când îţi este batjocorită senzaţia. Atunci, ca un făcut, începi să realizezi valoarea lor de fericiri mici şi indispensabile, gustul lor dulce şi satisfăcător şi minunata trecere a timpului umplut de ele. 
 Azi am să te văd în forma unui biscuite vanilat la marginea frappe-ului din capul meu. Azi, cine vrea, mă serveşte moale şi liniştit, cu dâre ude pe obraji, cearcăne mov şi glas şoptit. 
 Lumea bună pleacă să asculte Serj, live, la Sibiu. De ziua mea cântă Korn la Peninsula. 
 Când am senzaţia că viaţa mea se destramă trebuie doar să mă uit în ochii tăi şi să mă asigur că ea abia începe să se ţeasă. 
 Doresc cu pasiune un anotimp, îl cer, îl chem şi îl invoc. M-arunc în el şi-n tot ce poate aduce, în clişeele care l-au făcut dorit, în temperaturi extreme şi presiuni atmosferice, în locuri care-l scot în evidenţă şi-apoi oftez şi spun gata. Vreau următorul anotimp. Şi-ncep să îl invoc. 
 Deja invoc o toamnă curată cu bănci ude şi eşarfe colorate, un bicmen gros cu glugă şi tenişi cu şireturi albe, parfumul tău care se simte cel mai bine în serile răcoroase de toamnă, păr răvăşit de vânt turbat, cafele calde şi cer cu nori negri, furtuni şi zile-n pat cu dragoste.
 Ce nu se vede dar există, ce realizează echilibrul şi-mi ţine viaţa încă mergând, ce ţine tot laolaltă e metafora oribilă numită întuneric. Întunericul din mine. Partea care jigneşte şi ţipă în selfdefence, minte şi trădează doar ca răspuns cu aceeaşi monedă, înjură şi zâmbeşte sadic,  care nu crede în monogamie şi dispreţuieşte sistemul, citeşte zilnic şi cu plăcere Kaos Moon şi îl găseşte plin de adevăruri cu tot cu frazele lui puţin prea vulgare. Culmea e că partea asta nu anulează nici un alt principiu despre sinceritate, pasiune şi nebunie după care am funcţionat până acum, nu creează nici un paradox cu faptul că dragostea e sentimentul pentru care trăiesc, că ciclic ne găsim suflete pereche şi prieteni sinceri şi adevăraţi, că pentru fluturaşii din stomac şi oameni care îmi fac rotiţele să zbârnâie mă încăpăţânez să supravieţuiesc. 
 Luna asta la sfârşit fac 30 de ani. De-abia acum înţeleg.