There is nothing that says summer more than the smell of rain on the sidewalk and pavement…

Mă pierd într-un început de vară și calc zgomotos pe pungi mari și goale de chipsuri. Am nevoie de liniște. Am nevoie de calm și bine, de soare și nimic, de pantă lină și sănătate cel puțin temporar. E vremea planurilor exacte, e vremea deciziilor și direcțiilor, e vremea listelor de pros and cons. Toate gândite egoist, distant și departe.
Nu suntem bine niciuna dintre noi. O adunătură de ochi umezi, glasuri tremurate în telefoane ce dau tresăriri, zâmbete forțate, furtuni de puf de plop, fum de țigară inhalat atât de adânc pe cât de departe se duce gândul în momentul ăla; mascăm starea în alergie de sfârșit de primăvară și shopping tristut dar colorat; ne îngrămădim în poze haioase cu degete pline de nisip și oi pe fundal sau tăcem minute-n șir și zâmbim scurt când privirile ni se intersectează.
Ne-ar vindeca un moment limpede și rece de sinceritate comună. Care câteodată e forțat dinăuntru sau dinafară. Și cred că ne iubim tocmai că niciodată nu ne-am impus/forțat nici un moment sinceritatea. Eh. Poate plânsul separat o să ne dea niște adunări fericite, vara asta. Nu vesele și zgomotoase. Ci calme și fericite.

Până atunci eu mă retrag puțin în liniște, bolborosind doar eu pentru mine, alergând dus-întors pe-un orbitrec descompus, încercând să evit momentul în care ar trebui să explic unor persoane dragi din jurul meu că locul ăla pe care și-l doresc în viața mea… e ocupat și că eu am de luat decizii de care depinde jumătatea de viață ce mi-a mai rămas de trăit.

Cred că mi-e bine în momentul ăsta egoist. Cred că am dreptul. Cred că știu.

O sticluță de parfum, o umbrelă cu pisici și căști semipermanente.